Pur-sîngele de altădată e acum o mîrțoagă obosită.
Zăpezile s-au ofilit și ele; galbene de friguri,
cerșesc mila apusului.
În turnul de veghe, bate ora închiderii.
Bate în cer și nu i se mai
deschide nici o poartă. Poate doar aceea a
ospiciului de lacrimi…

După atîția ani, vechea ta inimă
e-n căutarea unui sînge nou.
Pe zi ce trece, tristețea cărnii de țărînă
devine tot mai impudică.
Te respinge ca pe-un implant nereușit.
Te vomită. Te urăște.
Fie ca fiorul noului sînge să-ți bîntuie
arterele de plastic,
precum se furișază himera alcoolului pur
prin țevile alambicului!
Scînteia lui electrică, divină, să urnească
Marele Circ, să-i de a viață.
Pregătește-te pentru operația pe
suflet deschis,
prietene al meu, ipocritule pacient!

Deja ai început să ai obrazul pămîntiu.
E clar că nu te tragi din maimuță,
ci din pămînt!

E clar că tinerețea noastră
n-are memorie…