Recviem pentru o salcie


I

Câtă lumină întunecată în curtea bisericii și în sufletele voastre,
doamnelor și domnilor!
Câte zile și nopți zădărnicite din munca de Creație a Maestrului!

Pletele zac încâlcite prin iarbă,
Iar cu trupul măcelărit vă veți încălzi
În zilele voastre pustii, viscolite de un alb atât de murdar.

Somn ușor!
Puteți spera în continuare la mântuire. La nemurire.
La un loc cu verdeață, cu multă lumină …
Cu atât de multă lumină,
dar fără nici un dram de umbră,
doamnelor și domnilor!


II

Ea n-a putut face nimic.
A privit neputincioasă la toporul care-i sfârteca trupul,
S-a tânguit în tăcere
și-a plans.

Ea n-a putut face nimic.
Era încă frig,
dar corul pițigoilor cânta însuflețit.
Știau și se tânguiau.
Cerul s-a întunecat și vântul i-a mângâiat pentru ultima oară
pletele crucificate.

Ea n-a putut face ninic,
dar duhul ei a zburat neprihănit
spre un loc
cu verdeață eternă.


III

Mlădițe tinere de salcie au răsărit
din ciotul rămas după decapitare.
Sunt firave și crude.
Vor fi și ele ucise cu aceeași cruzime cu care a fost răpusă mama.
E încă frig.
Hristos și întreaga fire renasc
Pentru a fi mereu crucificați,
pentru că Învierea poate fi numai după moarte.
Și privesc cu tristețe la lujerele ce vor fi răpuse încă din pruncie.
Istoria se repetă.