într-o zi ferestrele caselor noastre au furat orizontul
la început nici unul nu am vrut să credem aceasta
eram prea grăbiți sau era poate prea aproape de seară
sticla verzuie privea sfidător desfacerea luminii în ploaie
apusul însă devenise amînare perpetuă spre același răsărit fără soare

păsările îmbrățișau încet oceanul preschimbat în nor
ultima bătaie de aripi avea un fel de speranță înfiorat ancestrală
mureau iubind mureau dinăuntru spre în afară
ca niște flori entropice o clipă strălucitoare
descoperind magia sîmburelui pentru prima oară

treptat unii din noi am învățat să inventăm orizonturi contextuale
tatuaje pe marginile irisului nostru cu forme bizare
doar sufletul ne mai țîșnea uneori dureros prin încheieturile mîinilor
în clipa rugăciunii de seară atunci purtam mănuși din solzi de oțel
strîngeam pumnii în războiul mereu neterminat cu noi înșine

cînd ne îndrăgosteam cu adevărat cîteodată ne mai creșteau două mîini
le îmbrăcam repede în aripi de ceară dureau după cer
deși nu învățau niciodată să zboare scăpau doar de haina oțelului crud
le amputam uneori iar atunci ne era tot mai frig
cercul în care pășeam devenea din ce în ce mai mare