O, dar nu am obosit nicidecum!
ce-i drept, scriu de un secol pe-același colț de hârtie
în șoaptă, în șoaptă
căci numai cele ascunse sunt dorite.

câteodată îmi deșir hainele vechi
în efortul de-a-mi lega ochii de lume
și cele de-a pururi de o poză la minut
sau de-un pahar cu apă,
mă-mpiedic ca un păianjen de propria-i
necunoscută pânză
și-atunci poate urlu
ca să-mi adun genunchii juliți
și bine îmbibați de țărână

apoi tac
îmi ancorez mâinile în ceața de deasupra munților
și gâtul, da, gâtul,
ca într-o nesfârșită joacă de-a spânzurătoarea
și-atunci inestimabila, nebiruita țesătură devine o plasă mare
mare și nesuferită, cu care alerg după fluturi.

Și iarăși în șoaptă, cele ascunse să se dea de câteva ori
peste cap și să ne devină tovarăși de drum!
oricum ne vor învinge mereu la jocul de cărți, la jocul de zaruri și la jocul de-a noi înșine.

însă de obosit chiar nu am obosit nicidecum,
beau zilnic ceai la ore fixe
și-mi îngrop ceștile în inimă;
câteodată mai sparg una sau două
nu din tremur
ci din dorința năstrușnică de a-mi oglindi fața
într-o baltă de toată frumusețea
proaspătă
ca tot restul lucrurilor de care n-a auzit nimeni încă.