nu trebuie să coborâm în pământ
ca să înrădăcinăm
focul

ori să construim biserici
de lemn pe fiecare planetă
din univers

nici să scormonim cerul cu sabia
minții până la placenta stelei
din care ne naștem

să lăsăm timpul să deșire crini
din trupurile noastre înscrise
în pentagrame
răni despicate în cinci canioane
așteptând izvorul
de apă și sare

așa o să îmbătrânim, imperfecți
în altarul oaselor
până când ne vom înălța
deodată cu stelele noastre
sângerând cosmogonie
în cădere