Pe umeri, încă de ieri
stătea să plouă.
Încă de ieri prietenii, inșirați
în spatele meu, cu umbrelele sparte
de ploile lor trecute,
o așteptau pe a mea.
Am aproape o săptamâna de când tot aștept.

Luni, în zori, s-a-nnourat dintr-o data.
Marți a tunat într-una.
Miercuri, pe la prânz
chiar îmi simțeam
spatele ud, și fără
să plouă măcar,
joi, în ochi, vedeam,
cum înnotau curcubee.

Vineri, prietenii au mai urcat o treaptă pe scara tabelului meu de valori
Cinci zile, în așteptare, era deja
... prea mult pentru ei!
Mă iubeau? Posibil. Eu nu-i mai iubeam!
Înjunghiaseră pe la spate
ploile mele, cele netrecute, cele nevenite
și pline de curcubee.
Știam deasemenea, a câta oară, că poartă vina
ploilor murite pe umerii mei...

De ce ploile înjunghiate anul acesta
iarăși nu vor mai plânge?
Câte din nou vineri și câte din nou primăveri,
ca să nu mai spun de câți prieteni
de o lună sau de nouă,
va trebui să mai pierd,
ca să mă pot intoarce cu fața,
eu povestitorul despre ploi,
sau așa cum m-am obișnuit
să mă aud strigat,
"omul cu ploi murite pe umeri."