A fost greseala vietii lui, pe care avea sa si-o reproseze la fiecare ora din fiecare zi si pana in ultima clipa a vietii.
Cafeaua aburinda si fumul de tigare contrastau, parca, cu frumusetea zilei de primavara. Un balansoar de moda veche, o masuta incarcata si un batran posomorat mobilau alaturi de florile abia rasarite gradina casutei albe, ce domina prin cochetarie peisajul citadin al Bucurestilor.
Alexandru privea departe... Gandurile ii zburau in locuri precise si bine conturate. Florile, prin prospetimea si mirosul lor, il readusera la realitate pentru cateva secunde. "Viata mea este asemanatoare unei flori. Iese din pamant abia acum... cand e prea tarziu. Primavara mea a trecut demult", suspina el ingandurat.
Ochii sai, deja umezi, nu mai puteau suporta lumina puternica a soarelui si se hotari sa se retraga in biblioteca. Era o camera destul de mare pentru o simpla biblioteca si adapostea carti valoroase... de fizica, in special. Pe birou zaceau cateva volume semnate Alexandru Vilescu, iar in sertare se gaseau numeroase manuscrise, insemnari si formule. Pe unul dintre pereti atarna tabloul a ceea ce s-ar putea numi o familie. Un barabt cu trasaturi fine, ochi vioi si par grizonat privea cu duiosie o femeie atragatoare si doi copii poznasi.
Ochii lui Alexandru ramasesera pironiti pe imaginea care il obseda zi si noapte. Fusese un profesor stralucit, un cercetator de exceptie... dar acum? Ce devenise? "Un biet pensionar", cum obisnuia sa se caracterizeze. Stiinta fusese marea pasiune a vietii sale. I se daruise in intregime, cu toata fiinta sa. Tinuse prelegeri si cursuri, scrisese numeroase tratate, fusese apreciat, insa momentul sau de glorie trecuse. Odata, demult, avu nesabuinta de a se crede indispensabil. "Ce prostie!". Poate ca era, dar nu in totalitate. Stiinta evolua oricum, cartile se tipareau in continuare, iar catedra profesorilor de fizica avea numerosi candidati. Existau, insa, acolo, intr-un mic ungher al universului sau, niste suflete care ii simteau lipsa, care ii duceau dorul. Fiii lui crescusera aproape fara tata, iar sotia sa nu locuia cu un barbat obisnuit, ci cu un eminent profesor de fizica.
Praful de pe carti i se asezase pe tample, insa nu si pe inima. Dimpotriva. Era mai curata ca niciodata. Era mai lucida ca niciodata! Se invinovatea pentru neimplinirile sale personale, pentru suferinta provocata celor dragi, abandonati intotdeauna in favoarea noptilor petrecute in laborator si conferinte. Nu meritase. "N-am stiut sa-mi traiesc viata! N-am stiut sa fiu om!"
Usa se deschise si o femeie carunta aparu in camera. Era Nicoleta, sotia sa. Timpul, dar si durerea, o marcasera profund. Se uita la Alexandru cu o privire ca de otel si il anunta ca masa este gata.
- Nicoleta, ii spuse el, as vrea sa plecam la Radu.
- Acum?
- Cu cat mai repede, cu atat mai bine.
- Cred c-ar fi tare mirat sa afle ca mergem in vizita... sau, mai bine zis, ca mergi tu in vizita.
Alexandru pleca ochii si nu spuse nimic. Isi merita soarta. Dar, totusi, niciodata nu este prea tarziu pentru a o lua de la capat. Si cu acest gand optimist parasi biblioteca, zambind melancolic, ca un adolescent ce crede ca poate schimba lumea.