Se mutase în blocul 37C de pe strada Speranței de două luni, dar nu schimbase încă nici o vorbă cu niciunul dintre vecini. Nici atunci când administratorul blocului, un bețiv mic, gras și chel, pe deasupra incult, însă mereu vesel și onest, veni să-i ceară banii pentru femeia de serviciu care spăla scările de trei ori pe săptămână, nu scoase o vorbă. Întinse încet mâna la buzunarul de la piept, scoase o bancnotă de 100 și i-o dădu. Nici nu răspunse la salutul administratorului la plecare, doar închise ușa, atât de încet, încât nu se auzi nici măcar aerul forțat să iasă.

La următoarea ședință de scară, administratorul avea să le povestească urechilor avide de bârfe cât de curat arăta partea din apartament pe care o văzuse, și cât de frumos mirosea înăuntru. Era cel mai curat apartament din câte văzuse vreodată. Și în cei 26 de ani cât timp fusese administratorul blocului, multe locuințe își schimbaseră proprietarii și implicit aspectul.

Copiii îl porecliseră „Monstrul”. Era de vină înfățișarea. Deși se îmbrăca mereu îngrijit și avea în mișcările sale încete un aer parcă aristocratic, arăta într-adevăr ciudat. În primul rând, părul era de un alb ireal, parcă vopsit, iar pe alocuri urma o cărare așezată aiurea. Unul dintre copii, care îl văzuse mai îndeaproape, de deasupra, pe scări, jurase că de fapt cărarea era o cicatrice care se întindea pe jumătate din scalp. Deasupra ochiului stâng avea o adâncitură în arcadă, peste care pielea era întinsă ca o tobă. Deși avea o barbă căruntă, deasă, lăsa să se vadă pe alocuri câte o tăietură nevindecată complet. În plus, ținea mereu gura nefiresc, într-o parte. Ca să completeze portretul, o pereche de ochelari fumurii ce băga în sperieți copii de până la 13-14 ani. Părea că fusese cândva înalt, uscățiv, dar acum mergea gârbovit, ajutat de un baston.

Copiii scorneau tot felul de povești pe seama lui, cum ar fi că pe vremea războiului (auziseră de la bunici despre Marele Război) era cel mai temut ostaș român, că își devora dușmanii uciși în luptă ca Vlad Dracul. Și că, în final, au trecut peste el cu tancul, doar așa reușind să-l oprească.

Cei mai mici, mai apropiați de lumea fermecătoare a basmului, îl considerau pur și simplu un căpcăun, ce fură copii neascultători și îi duce în bârlogul său din apartamentul 7, care era ticsit cu resturi umane (ce să-i faci, televiziunea?!)

Și adulții preferau în general să-l evite, deși singurul moment când îl vedeau era în fiecare joi, când părăsea apartamentul, cobora încet scările, ieșea în stradă și în ciuda mersului ciudat, se pierdea cumva în mulțime. Se întorcea cu două pungi mari pline cu cumpărături după exact patru ore. Doamna Geta, de la 3 –o băbuță care stătea încontinuu atârnată de geam cu scopul declarat de a supraveghea copiii ce se jucau în fața blocului, și cu cel nedeclarat de a-și spiona vecinii– îl cronometrase odată. În rest, era nevăzut, neauzit și, din punctul de vedere al colocatarilor, inexistent.

Într-o blândă zi de mai, văduva Makovski, de la parter, era într-una din vizitele ei obișnuite la cimitir, împreună cu fiica ei Sașa, în vârstă de doi anișori. Soțul ei, rus aprig, murise într-un accident pe șantier, cu trei luni înainte să i se nască fiica.

Tocmai terminase de plâns și și se ridica încet de la pământ, când, două rânduri mai încolo, în fața unei cruci îngrijite de marmură îl văzu pe vecinul cel ciudat.

După o clipă de cumpănă, necesară să-și învingă șocul inițial, își mai șterse o dată lacrimile care erau deja uscate și împingând căruciorul în care moțăia Sașa, se apropie precaut de el.

—Bună ziua… Sunteți domnul M…, de la apartamentul 7, nu-i așa?!

Cum stătea el cu spatele la ea, tresări ușor. Își puse apoi nelipsiții ochelari ce-i acopereau un sfert din față, se ridică cu un efort vizibil și cu un oftat sonor, și se întoarse.

Nu-l văzuse niciodată de aproape. Crezuse majoritatea poveștilor spuse pe seama lui (de adulți!) dar acum îl vedea bine. Nu arăta chiar atât de oribil, cel puțin nu pentru vârsta care i se atribuia. Ea se hotărâse pe undeva pe la 58.

—Da, d-na Makovski, eu sunt.

De data asta, se înfricoșă de-a dreptul. O dată, pentru că nu se aștepta ca el să o recunoască, cu atât mai mult să-i știe numele. Și apoi, de vocea lui. Nu semăna cu nici o voce omenească auzită vreodată de ea. Era parcă răgușit, dar nu chiar. Era parcă groasă, dar totuși lipsită de asprime.

Rămase cu gura întredeschisă, incapabilă să scoată vreun sunet.

—Nu vă speriați, nu mușc. N-am cu ce…

Încercă apoi un zâmbet, care însă o înfioră și mai tare pe văduvă.

După un minut de tăcere, se întoarse iar cu spatele la ea și se sprijini de cruce.

—Știți ce i-am zis ultima oară, care au fost ultimele cuvinte pe care le-a auzit?

Văduva se trezi parcă, și se aplecă într-o parte să privească pe lângă el poza din ceramică arsă, încrustată în marmura rece a crucii. Era o tânără de vreo 25 de ani, zâmbind. Era frumoasă.

—Este foarte frumoasă… zise ea șoptit.

—Da, era… „Aș vrea măcar… să vreau să mă bucur pentru tine. Dar de fapt,nu-mi doresc decât să nu-mi mai pese…” Să nu-mi mai pese… repetă el absent.

—Eu lui Ivan i-am spus, înainte să plece la lucru: „Porcule, să nu mai scoți salariul și să-l bei cu prietenii la birt!!”

El încercă din nou acea tentativă de zâmbet, care însă nu o mai sperie. Chiar îi răspunse îndepărtându-și ușor colțurile gurii. Apoi redeveni serioasă.

—Întotdeauna regretăm cele spuse, prea târziu… O iubeați mult, nu-i așa?

—A fost lumina vieții mele. Și eu am ucis-o.

Văduva Makovski rămase mută de uimire, așteptând continuarea. El însă îngenunche cu greu și sărută poza. Rămase aplecat, îmbrățișând crucea. Continuă.

—Atat i-am spus la plecare. Tot drumul, nu am scos nicicare nici un cuvânt. Eu conduceam. Ea suferea în tăcere. Simțeam asta și mă bucuram. Pe atunci eram foarte orgolios, așa că mă bucuram. Nici nu-mi mai amintesc pentru ce ne-am certat. Și cuvintele astea, mi-au trebuit două luni să mi le amintesc. „Să nu-mi mai pese…”

Se opri din vorbit.

—Accident? șopti ea timid.

Ca scuturat de un fior spasmodic, se împinse brutal de lângă piatra de mormânt. Se ridică apoi, ajutat de nelipsitul baston.

—Știți, eu sunt vegetarian. Nu că aș putea mânca acum altceva decât semilichide, dar nu mai suport mirosul de carne friptă.

Făcu un pas înspre ea. Instinctul ei îi spunea să o ia la fugă, dar rațiunea îi învinsese deja teama. Se întoarse din nou înspre mormânt.

—Ea avea centură, eu nu. Mânam ca nebunul. Eu am trecut prin parbriz la impact, ea cu mașina s-au rostogolit de vreo două ori și au zburat peste mine. Dacă ar fi trecut prin mine… acum era mai bine.

Făcu din nou o pauză. Se vedea că rememorarea îl durea poate la fel de mult ca evenimentul în sine.

—M-am târât vreo zece metri înspre mașină. O vedeam prin portiera smulsă. Nu era conștientă. Atunci am leșinat... M-au trezit țipetele ei. Piciorul îi era prins sub bordul distrus. Iar focul…

Izbucni într-un horcăit scurt, ce aducea a plâns, pe care îl suprimă repede.

—Știți că în filmele americane, mașina explodează întotdeauna?! Întotdeauna…!! Eram pe la trei metri de mașină, dar deja nu-mi mai puteam mișca decât mâna dreaptă. Nici măcar capul.

Făcu din nou pauză.

—O vedeam cum se zbate, mistuită de flăcări. O auzeam cum îmi strigă numele. Iar eu nu puteam face nimic. Nici măcar să-mi întorc capul în altă parte. Doar să plâng.

Pe conturul feței, văduva putu să observe o lacrimă sclipind sub razele soarelui.

—Am închis ochii cât de strâns puteam și m-am mușcat de buză cu toată forța. Nu știu cât timp am stat așa. Până nu am mai auzit decât pocniturile focului, ca într-un pastel de Alecsandri. Abia atunci am deschis ochii și am văzut-o. Stătea cu capul pe ce mai rămăsese din bord, privindu-mă. Și blestematele alea de flăcări continuau să o devoreze…

Când au ajuns pompierii și salvarea, m-au găsit cu mințile rătăcite. Râdeam ca un nebun. M-au sedat puternic. De-abia atunci a venit binecuvântata inconștiență. Cât o așteptasem…

Oftă adânc și își șterse lacrima ce acum atârna indecisă de vârful bărbiei. Nu se știe cum trecuse prin barba deasă. Poate urmase vreo potecă.

Se întoarse spre ea.

—O zi bună, doamnă Makovski. Și o porni încet pe aleea ce ducea afară din cimitir.

Zguduită de cele auzite, văduva mai aruncă o privire pe piatră.

„Gențiana M… 198…–2005”.

—Stați puțin! Era fiica dumneavoastră? Am crezut că soția. Sau…

Se opri gândindu-se că făcuse o gafă. În ziua de azi, diferențele de vârstă nu mai sunt așa de impor…

—Soră. Era sora mea.

Văduva rămase literalmente cu gura căscată.

—Vedeți, doamnă Makovski, spre deosebire de ce cred vecinii noștri, eu nu am decât 27 de ani. Dar au dreptate să mă creadă un monstru. Nu pentru cum arăt, asta e din cauza accidentului și a traumei. Ci pentru ce am făcut. Acesta este Iadul meu personal.

—Și cum… cum rezistați?!

—Atunci când am văzut-o cu capul pe bord, tăcută, mi s-a părut că văd în ochii ei… iertare. Cred că m-a iertat. Mai urmează să mă iert și eu.

Încercă ultima oară să zâmbească, apoi se întoarse și porni pe alee. Începu să se grăbească, atât cât îi permitea șoldul metalic, pentru că era târziu și încă nu-și făcuse cumpărăturile. Era joi.