Alerg...alerg, atât de iute, încât pot să'mi adulmec respirația uscată – gâfâită, sacadată în piept, ritmic precum un pas de defilare. Pământul scormonit în urma mea, fecundat de lacrimile frunții, mă pedepsește crispându'și fermitatea și'mi căptușește tălpile cu bătături. Fug departe, unde?! Până când această potecă împăturită grațios în mărăcini îmi va jupui picioarele sau pretenția mea impulsivă de'a ajunge cât mai departe, va înceta. Maratonul elanului meu cabalistic, galopează atletic peste ruinele traseului întâmpinat preluând ștafeta la fiecare pas ce mă poartă (întruna) cât mai haotic. Să'mi domolesc zorul?! Cum așa, când tocmai acesta îmi grăbește hăituirea țicnită. Gonesc, acum p'un plai gol, cu iarba rumegată scurt de orătăniile ce stau în cerc...iar ploaia ce'mi flagelează fața precum un bisturiu, alungă vitele înțesate de dezgust, ce stau cu capul plecat de parcă așteaptă să fie decapitate.
O tulesc de'a mea augustă umbră, ce mă urmărește ca o pelerină, pe oriunde cotrobăi, deși încerc să scap de dânsa, se dovedește a fi o atletă capabilă. Simt fluența fiecărei vene din trup ce se zbate în mine precum un vierme retezat. Suflul meu amplificat de iuțeala pașilor și cadența lor mă găsesc (zorit de vânt) colindând pustiul, tratându'l intim, îmi divulg lui foșnetul nărilor în aplauzele frunzelor, aclamate de copacii ce le mână. Mă simt machiat de salinititatea transpirației, o statueta de ceară îngrijorată de căldura soarelui ce'i va mototoli desăvârșirea...dar cu lăsarea serii, categoric, o să mă rătăcesc...în meandrele refugiate de privirea ofilită a ciclopului ce plutește pe întinderea cerului oceanic cu sclipiri palide de corali; pădurea o să mă plesnească crud cu a pomilor cravașă îndemnându'mă să nu mă mai car prin potopul de plante ce mă ispitesc să mă opresc, întinzându'și după mine falangele (cu unghii lungi, de frunze veștejite)...dar eu trebuie să continui prin a'mi comite decizia...n'am să'mi potolesc goana alienată! probabil (că până la urmă) am să și omit pentru ce atâta larmă...poate că acest gând este și scopul deciziei pe care o aștept...să'mi temperez liberarea mea animalică de antilopă vânată.
Bănuiesc că alerg de ceva vreme, îmi simt acum fața adăpostită matern, de'o barbă deasă, împotriva vântului ce răsuflă vioi. Mă gândesc că ar fi realmente funest, ca din „sens opus” să întâmpin cu privirea un alt fanatic al sprintului și în velocitatea pașilor să ne compătimim (din priviri fugitive) avântul, fără a schimba impresii verbale despre starea deplorabilă pe care o parcurgem frenetic. Nu știu dacă aș marca evenimentul ca fiind benefic dispoziției actuale, un act de caritate etalat pentru a nu socoti o gafă faptul că nu sunt privilegiat de postură...cert este că imensitatea traseului mă tulbură și la fiecare pas mă văd doborât de truda ce se adună magnetic peste a mea chemare pe care n'o pot împiedica.
Harta mea, bănuită, s'a dovedit a fi sinistră, orientativ, eu mimând traseul pe alte cărări - printr'o fugă haotică ce mă sufocă precum o cravată de sfoară; nu'mi era destinată mie! A fost trasată pentru alți ochi capabili s'o urmeze, exact...(în ciuda inexactităților indicate) ei puteau dibui o destinație indiferent de împrejurare. Eu nu sunt un semen, instruit, din eșantion ci doar unul ce străbate clepsidra descendent, îngrămădit de fiecare grăunte de nisip. Din egoism am pipăit'o vizual, crezând că dacă o urmez voi evada, dar salvarea mi s'a dovedit a fi fatală (bântuind acum neîncetat)...așa că data viitoare când vă mai imaginați scăparea, s'ar putea să aveți (deja) în suflet, pustiul pe care'l căutați...