Uneori mă copleșește iarna, ca și azi când am simțit singurătatea mea ca fiind mai pustie decât în alte dăți...poate că erai plecată la piață sau o grea pânză de păianjen lenevea peste tine și nu te'am sesizat; nici respirația ta nu mi'a șoptit nimic, la ureche, spre dimineață (ca d'obicei)...niciun singur sunet, care să mă facă să mai rămân tolănit o vreme. Am ieșit să mă plimb prin mirosul de cafea și omletă ce se năpustea afară, prin geamurile gătite de condens și aleea pe care pășeam îmi părea deja ghiftuită (ca și mine). Năruiam straiul de fulgi, depus azi'noapte, cu forfota bocancilor mei încercând să scotocesc printre ei în căutarea (urmelor) pașilor tăi, convins că undeva dedesubt...se află acolo. În zadar, prea multe dâre se'nșirau în fața mea și nici măcar numărul pantofilor tăi nu'l știam.
Mereu mi'am spus că nu ești a mea! Și când privirea ta va trece prin mine o să mă duc să te așez, exact, unde te'am găsit...pe plaja pustie pe care se vedeau urme, proaspete, de scoici sfărâmate de tălpile mele goale ce scofâlceau nisipul argintiu. Dar acum este iarnă! Ar însemna să te ucid cu decizia mea...rămâi sub așternut (dacă ești acolo) și'am să mai colind orașul, pe străzile cu iz olfactiv în timp ce tu modelezi (cu șablonul chipului tău) perna; să nu uiți la plecare să'mi așezi, pe ea, câteva fire de păr cu care s'agăț în brad sticlele de alcool consumate împreună. Ce stupid, îmi tot închipui că ești încă prizoniera somnului (întemnițată riguros în cearșaf) când poate te'ai smuls din pat cu mult înaintea mea, pentru a prinde între ploape primii fulgi rătăciți, îngrijorată să nu se topească altundeva decât în ochii tăi reci.
Încerc să mă pierd și să mă conving că zăpada nu cade ci eu dau năvală peste dânsa...că legumele dupa care poate'ai plecat sunt deja degerate ca și mine, stau în rafturi (reci) precum la morgă. Am omis să trec, azi, pe la aprozar, să cântăresc cantitatea din tine...necesară, amestecului meu domestic din care mă hrănesc zilnic și'ncep să cred că doar ochii tăi ce emit vitralii de imagini mă siluiesc să privesc omătul ce chinuie (ca un tiran) piesajul.
Mă'ntorc și bat la ușă (degeaba)...am cheie...înaintez emotiv, calc blând să nu las amprente sonore...smulg așternutul și'l arunc pe podeaua bătătorită, răvășesc totul și în adăpost ce găsesc?! O sacoșă de măruntaie vii ce pare proaspăt adusă de la piață! Dar unde ești tu?! Cine este această străină dibuită?! Nu'ți recunosc simetria, obscurul păr negru, pielea ta ca de chiciură, ochii castanii și sânii ascuțiți ca doi ghimpi; urlă grav tăcerea'n mine...nu, nu vreau să trezesc dihania și mă'ncearcă o dorință abisală de a muri chiar în acest moment! Pășesc afară, mă orientez confuz, spre piață...ajung și gonesc printre tejghele întrebând nebun: „Cine o are pe ea?! Cine o are pe ea?!”