Mă sfâșie un sentiment ciudat de goliciune, o senzație de acru combinată cu starea deja clasică în care paranoia și ipohondria joacă unele dintre cele mai importante roluri..
Încep să analizez oamenii din jurul meu, nu pentru că mi-ar fi teamă.. ci pentru că nu am nimic mai important de făcut la ora asta în metrou.
Oameni triști, oameni obosiți, surprind chiar niște expresii care trădează nerăbdarea de a ajunge acasă - asta mă surprinde cel mai tare, dar îmi amintesc apoi că doar eu mă aflu în starea asta, nu și altcineva..
Oameni normali, a căror existență tinde spre absolutul "simplu"..
Mă încearcă un sentiment de invidie, poate puțină lașitate în a-mi recunoaște reala situație, dar asta nu mă oprește să-i analizez pe cei din jurul meu..
Observ un tip decent sau cel puțin suficient de decent pentru un microbist înrăit care-și petrece mai toate serile în fața blocului sau la vreun prieten comentând cine știe ce meci ca și cum ar depinde viața lui de asta, îi observ mai ales expresiile fetei atunci când privește o anumită tipa vorbind la telefon. Automat.. îmi mut privirea către ea: genul de tipa care încearcă să-și păstreze sânii la douăzeci de ani, fundul măcar la treizeci, dar fata o trădează că e mult mai aproape de patruzeci decât vrea să recunoască.. Simpatică de altfel, destul de cochet îmbrăcată.. dar complet fără simțul mirosului la cât de persistent miroase.. Are totuși trăsături interesante, are o atitudine pe care n-ai cum s-o găsești la niciuna dintre tipele care se grăbesc să apară în reviste și tv, chiar cu prețul de a-și crea o imagine nedorită nici măcar de târfele de pe centura.
Are acel ceva care inevitabil mă face să vreau să știu mai multe despre ea. Încerc să-mi dau seama ce vorbește după felul în care-și mișca buzele. Astfel aflu că-i dependenta de muncă și de cumpărături - genul tipic de femeie care-și ratează cei mai importanți ani din viață dar realizează asta d-abia când își dă seama c-a ajuns la mai mult de zece pisici.. Trist, dar viitorul sună foarte rar bine..
Îmi îndrept privirea spre tipul căruia deja îi ies ochii din orbită încercând să prindă frânturi din decolteul tipei.. A început deja să tremure, deja o soarbe din priviri. Îmi scapă un zâmbet și-mi dau seama că de omul ăsta chiar mi-e milă. Nu, nu-i o milă anticipată sau vreun sentiment de solidaritate.. ci simplă milă pentru că știu că nu va reușii să facă nimic la cât de agitat clipește..
Inevitabilul se întâmplă: tipul se mută pe scaunul de lângă ea, își scutură nervos mâinile de câteva ori după care luându-și inima-n dinții tociți de semințe îi spune un "bună" care sună la fel de normal cum ar suna din gura unui pedofil care-ntâlnește un copil singur în parc.
Tipa întoarce capul către el, se ridică și se mută pe scaunul de lângă mine. De ce lângă mine!? De ce trebuie să îndur și eu privirile pertinente ale idiotului? Probabil vrea să mă enerveze neapărat..
Nu... n-avea de unde să știe că mă vor enerva atât de tare ochii ăia stupizi.. Fără să-mi dau seama încep să-l compar pe tip cu niște peisaje prea scârboase chiar și pentru imaginatia mea..
Respir adânc pentru a mă repune cu picioarele pe pământ, mă rog... sub pământ unde sunt și o aud oftând.. Probabil că regretă că locuiește-n cartierul ăsta, probabil că regretă că ținuta e obligatorie pentru jobul ei.. și cel mai probabil regreta că nu-i nimeni pe umărul căruia să se plângă respirând cu întreruperi..
Ciudat că de data asta nu mă mai încearcă mila.. Nici un strop de compasiune nu-și permite să iasă la iveală.. Mă-ntreb dacă nu cumva toate acuzațiile de misoginism au o bază reală.. Probabil că au, dar sigur e că subconștientul meu nu-și va permite vreodată să recunoască asta public.
Zâmbesc mândru de mine și bucuros că metroul încetinește pentru stația la care urmează să cobor. Mă ridic încet, rigid.. mă sprijin de ușă și nu reușesc să mă abțin să nu zâmbesc din nou la gândul că tipul probabil se va așeza în locul lăsat liber de mine..
Cobor și mă îndrept agale spre scările rulante, încerc să-mi aprind o țigare din mers dar o rafală de vânt destul de puternică mă face să scap bricheta. Mă aplec liniștit și văd în același timp tocurile tipei trecând pe lângă mine..
După scările rulante urmează douăzeci și șapte de trepte de urcat. Tipa urca chiar în fața mea și... nu pot să spun că priveliștea de unde-s eu îmi displace.. Are mișcarea aceea specifică felinelor, își unduie șoldurile atât de elegant încât îmi amintește de ocean..
Hmmm... nu pot s-o las pur și simplu așa.. O văd că închide telefonul și mă apropii de ea. O întreb simplu dacă-mi da numărul ei de telefon, se întoarce către mine..
Bineînțeles că privirea aceea tipică de bărbat matur și sigur pe sine o face să mi-l ceară pe-al meu ca să-mi dea un beep.. dar realizez că tocmai am manipulat-o..
Care-i rostul pentru care i-aș vrea numărul de telefon sau pentru care i l-aș da pe al meu când știu exact ce se va întâmpla: va dorii să mă cunoască destul de bine pentru că a fost rănită în trecut, va trebui mai devreme sau mai târziu s-o mint pentru că adevărul e mult prea mult pentru ea, la un moment dat mă voi sătura de încă o relație pe care o controlez până la cea mai banală virgulă și mă voi îndepărta, iar ea va avea din nou de suferit..
O responsabilitate prea mare pentru o situație în care nu există niciun motiv sau interes.. Nu-s sadic.. nu vreau să rănesc pe nimeni dacă nu-i necesar.. așa că plec..
Pur și simplu, fără să-i mai spun niciun cuvânt.. merg cu pași mari și lenți.. O văd în urma mea, a rămas pe loc cu telefonul în mână, neștiind ce să facă..
Aș vrea să pot să-i spun că-i mai bine pentru ea așa, ca-n felul ăsta nu va trebui s-o doară nimic.. dar n-are rost.
Sunt deja destul de departe de ea, zâmbesc acru.. îmi mut privirea în pământ și grăbesc pasul.. De ce nu mă pot abține? De ce sunt așa!?
Probabil pentru că viața a devenit mult prea monotonă, pentru că de prea mult timp nu mai găsesc nimic care să-mi facă inima să bată mai repede.. pentru că-s plictisit..
Exact genul de motive pentru care mă urăsc..
Sting țigarea nervos pe unul dintre gardurile alea pe care primăria a avut atâta grijă să le pună peste tot și mă îndrept spre aceeași viața tristă, plină de aceeași uniformitate plictisitoare..