Ora 23.30.

O cameră ascetă fonică. Într-un mic colț cordial se simte un efluviu. Acolo respir eu. Pe fotoliul de lângă geam se reflectă o emanație robustă, care îmi încălzește sufletul. Privesc pedant la spațiul sibilinic și spectral al obscurității și rămân captivată de luna candidă și indicibil de frumoasă.
Doar noaptea mă poate învălui în pace și ingenuitate. Inima-mi palpită persuasiv și îmi plutesc prin imaginile gândului meu doar petalele de flori de cireș ce vor lumina cu radiațiile pline de culoare tot cerul în acest început de primăvară.

Vreau doar să meditez la somptuozitatea naturii și să adorm pe valurile lunii, să visez primăvara care mă ține în mrejele ei. Nu aș mai vrea să adorm…Ce uimitor ar fi dacă mi s-ar permite să admir noaptea cu cele mai latente mistere ale ei! Dar, pleoapele nu-mi rezistă. Mai privesc luna încă o dată și îi simt forța. Acum, devine evanescentă și eu adorm visând că sunt una și aceeași cu noaptea de primăvară.