La furat de poame


Era o vară îmbelșugată. Cerealele coapte străluceau aurii în lumina soarelui. Doleani era nu numai un sat de crescători de vite, ci și de agricultori. Era singurul sat de munte care dispunea de pământ arabil pe care sătenii cultivau grâu, orz, ovăz, secară și porumb obținând recolte bogate, mai ales când ploua la timp. Rar se întâmpla să aibă parte de un an secetos sau de ploi cu grindină. Satul era așezat ca într-o căldare, înconjurat din toate părțile de dealuri și de munți împăduriți. Fiecare familie își avea ogorul ei propriu pe care-l cultiva pentru nevoile casei și pentru hrana vitelor. Numai munții erau proprietate obștească. Chiar meseriașii și negustorii care lucrau toată săptămâna la oraș, afară de duminici și de sărbători, îl cultivau plătind aratul, semănatul, seceratul și treieratul, pentru că toți țineau pe lângă casă măcar câteva vaci pentru lapte, care aveau nevoie de nutreț. Mulți săteni se ocupau cu cultura tutunului, a renumitului tutun de Macedonia, care era foarte căutat și bine plătit de negustorii turci. Drumeagurile înguste și întortocheate nu permiteau folosirea carului și a căruței. Transportul se făcea numai cu calul, cu catârul și cu măgarul. Boul era folosit mai rar și numai la arat.
Secerișul era una din bucuriile cele mai mari ale copiilor din sat. Unii mergeau cu părinții lor ca să de a o mână de ajutor, alții mai mici se odihneau la umbra pomilor, alergau după fluturi și după păsărele, încercând să le prindă, sau se zbenguiau țipând voioși printre secerătorii uzi leoarcă de sudoare sub soarele arzător al verii. Chiar și cei ai căror părinți nu se mai ocupau cu agricultura, mergeau pe ogoarele rudelor sau vecinilor ca să se distreze. Bărbații și flăcăii intrau cu coasele ascuțite în holdele de orz și ovăz, cosind din zori până la apusul soarelui. Se odihneau puțin doar la amiază când arșița era în toi. Copiii mai mari strângeau cositura și unii dintre ei, mai vânjoși, erau învățați să o lege în snopi. Numai grâul era tăiat cu secera. Snopii erau încărcați cu spicele în sus pe cele două laturi ale samarului și aduși la ariile de treierat unde erau descărcați și stivuiți cu grijă în grămezi înalte ca un fel de piramide.
Satul avea două arii comune la marginea lui spre cimitir, netede și rotunde ca niște tipsii uriașe făcute dintr-un pământ argilos, bine bătucit. Se aflau lângă casele cu grădini și pomi ale lui Luca și Anton Papacostea.
Treieratul era de asemenea o mare bucurie a copiilor. De obicei ei erau cei care mânau caii să strivească snopii de grâu sub copitele lor potcovite.
- Diii, murgule! strigau ei veseli, șficuindu-i cu biciul peste crupa asudată, cu un plesnet ascuțit și usturător. Și caii alergau, învârtindu-se în jurul parului înfipt în centrul ariei. Și copiii alergau și ei și făceau tumbe în urma lor, chiuind și râzând.
În zilele de treierat aproape toți copiii se adunau și zburdau la arii. Noaptea bărbații plecau și dormeau acasă. Rămâneau numai copiii să păzească snopii de vreo vită rătăcită. Se jucau “de-a hoții”, fugărindu-se printre grămezile de snopi până oboseau. După atâta zbenguială, cei mai mici, răzbiți de somn, se culcau printre snopi și adormeau repede sforăind. Cei mai mari se sfătuiau în șoaptă și puneau la cale tot felul de năzbâtii. Îi atrăgeau mai ales poamele din grădini și noaptea, când toată lumea dormea buștean, era timpul cel mai potrivit să pornească la furat. Aproape fiecare casă avea grădini cu pomi fructiferi și viță de vie atârnată în curte. Cei mai vestiți săteni în creșterea și altoirea pomilor erau preotul Papatănase, frații Taneca, Bușa Demu și bătrânul Ioan Cacioiani. Grădinile lor erau pline de meri, pruni, corcoduși, cireși, gutui și nuci. Preotul ținea în grădină și mai mulți stupi de albine. El avea trei copii: un băiat mai mare și două fete. Băiatul era elev la Liceul Român din Bitolia. Fetele terminaseră școala primară și au fost oprite acasă să aibă grijă de gospodărie, fiindcă preoteasa era bolnavă și zăcea mai mult în pat. Erau amândouă frumoase, dar cea mai mică, Tincuța, era un bujor de fată după care li se scurgeau ochii flăcăilor din sat. Era plinuță și albă, cu obrajii durdulii și roșcați ca un măr din grădina popii.
Într-o noapte, Doni Manaculi a plecat de la aria proprie de lângă casă și s-a dus la ariile satului unde s-a întâlnit cu prietenii săi Ghiță Mitrenga și Apostol Bușulenga. Toți trei erau de aceeași vârstă. Terminaseră în primăvara aceea școala primară și zburdau fericiți, liberi și fără frică de “domnii învățători” care-i pedepseau aspru pentru neînvățarea lecției sau pentru alte drăcovenii, bătându-i cu varga la palme, trăgându-i de urechi sau punându-i în genunchi pe boabe de porumb.
Casele clanului Manaculi nu aveau grădini, fiind așezate lângă o râpă plină de ceroaică și mărăcini. El tânjea după fructe. Avusese prilejul să vadă și i se scurgeau ochii după merele roșii din grădina preotului Papatănase, mai frumoase parcă și mai aromitoare decât obrajii dolofani ai Tincuței. Se înțelesese cu prietenii săi să dea iama prin grădini și să-și umple buzunarele și cămașa cu fructe furate. Doni era mai înalt și mai zdravăn. Semăna leit cu tatăl său. Avea părul roșcat, aspru și zbârlit și era pistruiat. Nu era însă încruntat și morocănos ca tatăl său, ci vesel și prietenos. Fugea ca o căprioară și era neîntrecut la țurcă, la poarcă, la cină, la “ghimbur” – un joc cu mingea ascunsă în sân, asemănător cu oina - și la tot felul de jocuri distractive folosite de copii. Avea agerimea și iuțeala unei jivine.
Pe la miezul nopții, când copiii mai mici sforăiau liniștiți, Doni i-a tras de mânecă pe prietenii săi care se prefăceau că dorm și au ieșit tiptil dintre snopi.
- Acum când puștimea doarme dusă, hai să mergem, le-a șoptit el.
- Unde? au întrebat cei doi.
- Lăsați că știu eu unde. La preotul Papatănase. Are o grădină plină de pomi încărcați de fructe. Am văzut cum străluceau niște prune galbene, aurii și niște mere roșcovane când am fost trimis de domnu’ director Carargea la psaltul Ciupi. Mamă, ce frumoase! Îmi lăsa gura apă, deși maia Ciupi m-a cinstit cu o bucată de rahat și cu un pumn de năut cu stafide
- Măi, e prea departe! Să urcăm coasta la ora asta și să stârnim câinii din vreo curte până ajungem acolo?! a șovăit Ghiță Mitrenga.
- De ce să ne obosim până acolo când putem fura de aici, din grădina lui Luca, a propus Gula Bușulenga.
- De aceeași părere sunt și eu, a adăugat Ghiță Mitrenga. E aproape de noi. Sărim gardul și ne umplem buzunarele cu prune. Are în ceair un prun tânăr, dar plin de prune brumării. Trebuie să fie grozave!
- Măi dar proști mai sunteți! – a râs de ei Doni Manaculi. Ãsta-i un pui de prun că prunele lui abia ajung pentru unul din noi. Mâine Luca va observa că prunul a fost aghezmuit și se va plânge la cafenea. Primarul și învățătorii vor afla cine a dormit noaptea la arie și ne vom face de rușine. Poate ne vor da chiar pe mâna jandarmilor turci să ne bage la închisoare la Veria. Ascultați-mă pe mine și n-o să pățim nimic. Preotul Papatănase are mulți pomi înșirați de-a lungul gardului și vom lua mere și prune de la mai mulți, nu de la unul singur, așa că nu se va observa furtul. Și chiar dacă va observa, va crede că hoțul este vreun cioban care paște oile pe coasta din spatele grădinii lui, nu copiii de la ariile de treierat.
Cu acest argument, Doni Manaculi și-a convins prietenii. Tustrei au părăsit clădăraia de snopi și s-au îndreptat spre ținta stabilită. Au urcat coasta de-a lungul unei văiugi și au ieșit în spatele casei lui Papacostea pe drumul spre cimitir. După ce s-au odihnit câteva clipe, au sărit peste un zid de piatră și au intrat în ogorul lui Dauti semănat cu tutun, din spatele casei psaltului Ciupi. În mijlocul ogorului era un corcoduș mare cu o coroană largă, bogată, doldora de corcodușe mari cât o nucă, rotunde și vineții-brumării. Crengile gemeau de rod, atârnând grele până la pământ. În jurul prunului tutunul era pipernicit, din cauza umbrei. În rest, tulpina lui plină de frunze până în vârful ei de cu flori albe și cleioase, atingea înălțimea unui om. Au cules în grabă câțiva pumni de corcodușe, umplându-și buzunarele. Când au gustat din ele, li s-a împungit gura.
- Aaaaa... ce acre sunt! – au pufnit ei și-au scuipat de ciudă.
Deși erau coapte, corcodușele erau acre. Așa era soiul lor. Dauti nu se îndura să taie corcodușul, pentru că era un pom înalt și frumos al cărui trunchi gros întindea spre cer două brațe lungi, noduroase și puternice, pline de crengi și de ramuri care-i formau o coroană mare, rotată și în fiecare an dădea rod cu carul, spre deosebire de câțiva pruni sădiți pe margine, ale căror prune galbene se scuturau crude și viermănoase, încât foarte puține ajungeau să se coacă. Dauti culegea corcodușele mai târziu, le cresta și le usca, folosindu-le pentru compot.
- Ne-am umplut buzunarele degeaba cu aceste acrituri, a spus dezamăgit Doni Manaculi. Eu le arunc. Vreau să-mi umplu buzunarele cu fructe dulci din grădina preotului.
Și le-a aruncat pe toate.
- Ba eu le păstrez, a spus Ghiță Mitrenga.
- Și eu, a adăugat Gula Bușulenga. Oricum sunt mult mai bune decât cele mici și verzi cu sâmburele alb și amar, pe care e mâncam primăvara de ni se strepezeau dinții....
- Faceți cum vreți. Eu vreau să mănânc ceva bun și dulce, nu acriturile astea. Haideți, i-a îndemnat el, că mai avem puțin și ajungem la grădina raiului.
Vecin cu ogorul lui Dauti se întindea ogorul primarului Culicea Caranica parcelat și semănat cu grâu, cu porumb, cu tutun și cu lucernă. Pe margini erau sădiți numeroși pomi. În mijlocul miriștei de grâu se afla un cireș înalt și drept ca o lumânare, plin de cireșe mari, galben-roșcate, care străluceau îmbietoare în lumina albă a lunii. O clipă s-au gândit să dea iama în el, mai ales că între cele două ogoare nu era nici un gard, ci doar o potecuță.
- Ce-ar fi să se urce unul din noi în cireșul ăsta? a propus Gula Bușulenga. E lângă noi și terminăm repede.
- Bine zice Gula, a fost de părere Mitrenga.
- Dacă vrea să se urce unul dintre voi, bine. Îl ajut eu, a fost de acord Doni.
- Noi nu putem. Tu ești mai înalt și te cațări mai ușor, au răspuns cei doi.
- Nici eu nu pot. Am încercat o dată anul trecut și n-am reușit. Este prea înalt, drept și lucios că aluneci. Nu are nici măcar un ciot de care să te prinzi. Și apoi nu uitați că dacă află băieții primarului că noi i-am furat cireșele, ne zvântă în bătaie.
S-au lăsat păgubași și s-au îndreptat spre grădina preotului Papatănase, urcând pieptiș coasta, după ce au trecut prin gardul de sârmă ghimpată care împrejmuia ogorul lui Dauti. Ajunși la gardul de nuiele, s-au oprit să-și tragă răsuflarea și să-și facă planul. Era o noapte cu lună plină strălucitor de albă. Se vedea ca ziua. Puteau culege poamele în voie fără să facă nici cel mai mic zgomot cotrobăind printre frunze și fără să lase urme prin ruperea unor ramuri. Știau că preotul nu ținea câini.
Doni Manaculi se pregătea să sară gardul de nuiele. Deodată Gula Bușulenga a pus mâna pe el, oprindu-l hotărât:
-Să știi că eu m-am răzgândit și nu vreau să fur. Du-te tu dacă vrei. Dar dacă se va afla și voi fi întrebat, voi spune adevărul.
- Nici eu nu vreau să mai fur, a adăugat Ghiță Mitrenga.
Doni Manaculi s-a răstit la ei mânios:
- De ce, mă, dați înapoi acum când am ajuns? Vă e frică?
- Da, au răspuns amândoi într-un glas.
- De ce vă e frică, mă?
- De blestemele preotului. Noi amândoi împreună cu alți cinci-șase prieteni ne-am legat în fața preotului ca frații de cruce. Preotul Papatănase ne-a citit din Sfânta Evanghelie și ne-a spus că e păcat mare să furăm, să-njurăm și să facem rău altora. Dimpotrivă, să trăim cinstit și să ne ajutăm ca frații. Înainte de a merge la preot să ne citească, ne-am înțepat la braț cu un cuțit și fiecare a băut o picătură de sânge de la toți frații de cruce. Așa făceau strămoșii noștri, ne-au spus bătrânii ...
- Vasăzică, am bătut drumul degeaba! A exclamat supărat Doni Manaculi. Asta e pentru mine învățătură de minte.
Cei doi au plecat capul rușinați și n-au spus nimic. Văzându-se părăsit, Doni a renunțat și el, amărât că n-a avut norocul să guste măcar un măr parfumat sau câteva prune aurii sau brumării din grădina popii. Tăcuți, au luat-o pe drumul drept spre biserică, trecând ca niște umbre pe lângă casele lui Moș Ciupi și ale fraților Cuturicu. De la biserică au cotit la stânga și au coborât pe ulița dreaptă care mergea de la poalele muntelui până în fața școlii și a postului de jandarmi. În noaptea luminoasă, ireal de albă, satul dormea cufundat într-un somn adânc și liniștit. Cum mergeau tăcuți, cu umbrele enorme față de statura lor, cei trei păreau niște fantome stranii rătăcite într-o cetate fermecată sau niște omuleți ieșiți din adâncurile pământului la miez de noapte ca în unele basme vechi, misterioase. În dreptul casei chirigiului Iani Gabeta s–au despărțit.
- Eu nu mai vin cu voi, le-a spus supărat Doni Manaculi. Mă duc să mă culc la aria noastră.
Le-a întors spatele și a plecat la vale. Cei doi au cotit la stânga, pe lângă casa văcarului Ceamita și au pornit pe drumul care ducea drept la arii. Se căiau de fapta lor, dar se și bucurau că au trăit o noapte aventuroasă. Prefăcându-se grăbit, Doni Manaculi s–a oprit mai la vale. I-a urmărit cu privirea și asigurându-se că nu-i mai vede nimeni, s-a întors din drum vorbind singur batjocoritor: “Căcăcioșilor! Altădată nu mă mai joc cu voi. Dacă n-ați vrut să furăm niște mere și prune din grădina popii, eu nu mă las până nu mănânc în noaptea asta niște prune dulci, fără știrea nimănui, din grădina lui Gabeta. Și poate să mă blesteme cât o vrea!...” A sărit gardul de nuiele și a început să culeagă cu grijă, fără să golească complet ramurile de prune, pentru ca stăpânul să nu observe furtul. A aghezmuit astfel mai mulți pruni înșirați de-a lungul gardului. După ce și-a umplut buzunarele și sânul cămășii, a sărit din nou gardul și a ajuns la aria lor. Le-a ascuns într-un tufiș, oprindu-și doar pe cele din buzunar. Era sătul, căci mâncase și în grădină în timp ce culegea. Când să se strecoare în culcuș, un văr de-al său, Hristu Manaculi, fiul lui Tegu Manaculi, a deschis ochii. Auzindu-l molfăind, l-a întrebat:
- Ce mănânci, Doni?
- Prune.
- Dă-mi și mie! L-a rugat Hristu, un băiat de vreo opt ani cu ochii verzui și pistruiat ca aproape toți cei din clanul Manaculi
Doni i-a dat și vărului său, dar atrăgându-i atenția:
- Poftim, mănâncă și tu! Dar să nu spui nimănui că ți-am dat.
- Nu spun, a promis Hristu. Dar de ce nu m-ai luat și pe mine? I-a reproșat el supărat.
- Eh, m-am gândit că tu ești încă mic. Dar mai bine mergeam cu tine decât cu niște căcăcioși ca Mitrenga și Bușulenga, care se laudă că sunt frați de cruce și nu vor să fure... Halal de așa frați de cruce!
Până să adoarmă, Doni i-a povestit vărului său toată aventura lui fantastică din noaptea aceea.
A doua zi Iani Gabeta a observat furtul și s-a plâns la cafenea, înjurându-l și amenințându-l pe hoțul necunoscut:
- Am să stau de pază toată noaptea și dacă mai calcă cineva în grădina mea am să-l împușc, să-i piară pofta de furat!...
Unii copii bănuiau cine era hoțul, dar tăceau mâlc și râdeau pe furiș.