Lume fără punct fix, lumini ca fluturi dezlipiți din parbriz, continuăm bezmetici prin vidul cuprinzător a tot o călătorie vectorială, fără să înțelegem, fără să mai sperăm simplul din copii. Fiecare se mulțumește cu o fericire pe care nimeni nu o poate defini. Un cuvânt pe care nu îl putem explica este „fericirea”, pentru că tot noi l-am inventat. Noi, o grămadă de celule și atomi biodegradabili, care plutim cu o săgeată stupidă deasupra capului ca într-un joc destrăbălat pe care l-am inventat tot noi pentru a deveni maimuțe.
Și ce dacă ne simțim filozofi sau cercetători, aceeași destinație o avem. Atomi biologici pe cale de descompunere. Dacă timpul este atât de scurt și infinit de mare, dacă atomii și celulele sunt făcute să recircule și să fie realiniate la infinit... care mai era rostul tuturor întrebărilor pe care ni le+am pus până acum. Era oare mai bine să rămânem în locul nostru, animale supraviețuitoare? Să nu pătrundem deloc dincolo, peste norul de mister și întrebări cu răspuns.