Mă ascund sub o haină de ploaie, cu toți ochii ei de plastic înfundați la mine în plămâni, așa o respir. Mă gândesc adesea că aș putea fi alta acum, o femeie împlinită, pe un umăr astăzi îmi crește însă o floare ca o rană pe care curge apă de ploaie, picătură cu picătură, fără ca cineva să o mai poată opri. De unde se stopează invazia asta lichidă? Da, să știi că pe aici plouă mărunt. A început de dimineață, de când eram amândoi cu piepturile invadate de gânduri absurde, de spirale discontinue care ne hrăneau absențele, din plin, cu iluzii. Să știi că încă ploaia nu s-a oprit, automobilul gonește încă pe bulevarde. Bineînțeles, eu sunt tot acolo, pe scaunul din dreapta spate, jucându-mă cu degetele pe geam, desenând știi tu ce, numai noi știm, în timp ce mașina fornăie plictisită, șoferul o aleargă și-o aleargă de parcă ar fi o sanie alunecând pe pârtie, eu desenez încă, știi tu cum, oare, totuși, mai știi? Dar trebuie să le spunem că noi ne-am umplut paharele alea de sticlă atunci, în noaptea aceea, și mai ales că le-am băut până la fund. Să îți mai scriu? Ar avea rost, acum când arlechinul toarnă sânge pe dale, acum când suntem amândoi atât de aproape, ca două timbre cu zimbri lipite cu degetul arătător de o fetiță cu părul roșcat, acum când alfabetele se termină și încep beta-betele, gama-betele, alfa, beta, gama, delta, epsilon etcaetera. Oare cum se numește ultima virgulă pe care încă nu am găsit-o lângă urmele lăsate de fluturi prin ploaie? Vezi că au deschis robinete, de-acum nu va mai fi nevoie de cealaltă apă, nici de umbrele, nici de pelerine, nici de butonii galbeni care ți-au căzut printre degete, nici de ficuși, nici de acru, nici măcar de acrișor, și totuși îți spun, încă plouă… Trebuie să întrerup acum această convorbire telefonică, deși nu mi-ar fi greu să mai vorbim, handsfree-ul îmi dă libertatea asta de care eu am absolută nevoie acum, de a scrie, de a scrie cu degetele pe care nu se mai află acum niciun inel, niciun buton, de a scrie așadar în timp ce mașina asta gonește, și gonește, ca un delfin supraponderal, gonește și devorează argintul și butonii, se hrănește cu arginți și cu nasturi, până când moare motorul, din lipsă de alternativă, până când noi ne-om uita într-o tonă de praf ieftin, auriu și călduț, din nou ca atunci, ca atunci, iubirea mea de atunci.