Merge singură pe stradă. Locuiește singură, trăiește singură. Dă impresia că întotdeauna a fost singură, că s-a născut singură, că e singură în univers. Are tenul ca un pergament lăsat în ploaie, apoi în soare și congelat. Se machiază mult. Prea mult. Poartă de-o veșnicie aceeași haină care nu e talia ei. Și o geantă enormă, de vinilin, cojită pe alocuri. Albă ca și tenul ei. Se așază pe o bancă, cea mai izolată de pe stradă, scoate o carte și citește. Pare că ar vorbi singură dar își mișcă buzele când citește, altfel nu poate. Are picioarele umflate. Se spune că ar fi fost internată ani de zile la balamuc. Și că ar fi fost îndrăgostită, apoi părăsită. Nu se știe în ce ordine toate aceste întâmplări. Duminica nu vine să citească pe bancă, se duce să mănânce colivă și covrigi calzi la poarta bisericii. Singura zi în care mănâncă. Și mănâncă toată ziua, de nici timp să citească nu mai are. Nimeni nu știe de singurătatea ei. Nimeni nu știe nimic de nimeni.