Mă complăceam într-un vid al meu. Nu părea să mă deranjeze că relațiile mele cu societatea se rezumaseră la un simplu salut și la un zâmbet formal. Eu eram eu și n-aveam de gând să-mi părăsesc turnul de fildeș pentru un muritor care avea să lase urme ale mâinilor sale murdare peste pielea mea încă bronzată.
Îmi plăceau zidurile calde. Alea pe care le puteam străbate cu degetele și să le simt asperitățile imprimându-se ușor pe pielea mea. Le simțeam mustind de viață, ascunse acolo sub un strat de praf sălbatic.
Îmi târâiam pașii peste alte mii de urme și nu regretam că le șterg existența, urma sau povestea. Ale mele aveau să fie bătute de soare și șterse în curând de un alt suflet empatic.
Trăiam și nu trăiam, dar simțeam, existam și respiram. Nu iubeam. Îmi plăceau multe lucruri, în schimb. N-apucasem să mă folosesc de oameni, dar îmi iubeam lucrurile.
Nu muream de fericire, dar nici nu-mi scăldam fața-n lacrimi. Trăiam simplu.
N-apucasem să regret ceva, nimic, niciodată. Trăiam într-o agonie liniștită și nu-mi izbeam visele de ziduri nedefinite.