Expresia "te iubesc" se compune din două cuvinte care coincid cu suma indivizilor ce intră în vârtejul ei. Și totuși subiectul, dacă e un subiect conștient de valoarea expresiei, e absent, tacit, copleșit de greutatea celor două cuvinte alăturate așa. În mod sigur nu "eul" subînțeles contează ci acțiunea de-a iubi care acaparează predicatul simplu dar profund. Pronumele "te" îl involucrează în mod direct pe destinatarul sau destinatara acțiunii, adică în acest caz pe tine, nu știu dacă te-ai prins. Acțiunea de-a iubi se exprimă la prezent la modul indicativ pentru că azi te iubesc pe tine și o indic cu toate faptele mele, chiar dacă știm cu toții că prezentul e efemer și că ar fi mai normale trecuturile "te-am iubit" sau "te iubeam". Acum, ei bine, tu, de-o manieră intempestivă, ești un uragan cu atâta amor prezent în viața ta. Pentru că te afli în afara furtunii numită iubire. Scuipi generos acel "eu nu", o expresie egoistă, fără verb, fără timp și fără perdea. Pleci și mă lași singur în ungherul ăsta de lume în timp ce ploaia cade abundent și șterge toate cuvintele analizate absurd mai sus.