Mașina rula încet prin noaptea adâncă, cu farurile măturând drumul de țară plin de hârtoape. Prin geamul lateral, cei doi băieți priveau umbrele pomilor, cu dinții clănțănindu-le la fiecare hop, ascultând vocea groasă, veselă, care cânta de mama focului:
- „Lele Marie, mândră floare, șa-lai-la
Leagă-mi capul că mă doare, șa-lai-la
Și mi-l leagă cu ștergură
Că-s beteag de beutură, șa-la-lai-la!”
Era ora patru dimineața și copiii aveau ochii cârpiți de somn, dar nu crâcneau nici unul. Unchiul Victor le promisese că îi va lua cu el la pescuit, doar cu condiția că se vor trezi cu noaptea-n cap și nu vor comenta nici una dintre deciziile lui. În portbagaj erau pregătite încă de cu seară, patru undițe, două pentru Unchiul Victor și câte una pentru fiecare băiat, o geantă mare, maronie, în care unchiul își ținea comorile de pescar amator, o pungă cu o roată mare de mămăligă, o cutie cu râme, un pahar de plastic cu capac, plin cu viermi de carne, și, bineînțeles, geanta în care mătușa pregătise mâncare pentru cei trei „bărbați”. Florin, care avea deja șapte ani, sărise în picioare de îndată ce unchiul răcnise „Sol-dați! Scu-la-reeeaaa!” Sorin, care abia împlinea cinci ani în toamnă, avusese nevoie de ceva străduință din partea mătușii să deschidă ochii, să se spele, să se îmbrace și să urce pe bancheta din spate a mașinii. Dar acum, erau aproape treji și încercau să pătrundă cu privirea coclaurile prin care unchiul conducea mașina.
- Ca să poți pescui, trebuie să plătești o taxă, pentru că lacul are acum un nou proprietar, cam hapsân, dacă mă întrebați pe mine. La ora asta, însă, nu vom găsi pe nimeni să ne încaseze nouă banii, așa că, trebuie să fiți atenți la mine și să mă ascultați bine.
- Da, unchiule, răspunseră copiii la unison.
- Bine, ne vom preface că suntem în misiune! Vom ascunde mașina între sălcii și vom intra în păpuriș, pe furiș. Vom vorbi în șoaptă și numai dacă este nevoie. Ați înțeles? Nu vorbiți neîntrebați și nu scoateți nici un sunet, decât dacă este un caz extrem. Este ca o lege de aur a pescarilor!
Băieții dădură vertiginos din cap, hotărâți să respecte legea de aur, dovedindu-se demni de încrederea unchiului, care îi privea sever prin oglinda retrovizoare. Bărbatul masiv, zâmbi ușor în barbă, mulțumit. Putea pune pariu că inimioarele minuscule se zbăteau emoționate la culme, ca niște păsări prinse într-o colivie. Scotoci prin vesta de camuflaj, plină de buzunare, pe care o purta la pescuit și le întinse băieților câte o bomboană mentolată. Ascultători, copiii își îndesară în gură fiecare bomboana lui, fără nazuri. Simțind că îi dau lacrimile la gustul puternic, Sorin șopti la urechea fratelui său:
- Nu o pot mânca, pișcă rău!
- Taci din gură, că ne aude și nu ne mai ia cu el! Scuip-o pe undeva și te prefaci că ai mâncat-o! Nu e chiar așa de rea!
Întâlnind privirea severă din oglinda retrovizoare, Sorin amuți. În liniștea mormântală se mai auzea doar sâsâitul ușor al melodiei cu care unchiul le începuse ziua, acompaniat de huruitul domol al motorului și scrâșnetul metalic produs de fiecare salt peste hârtoape. Mătușa îi echipase corespunzător, cu șosete groase, pantaloni de trening ușori, închiși la culoare și hanorace impermeabile, în care, simțeau că se sufocă. Pălăriile care urmau să îi protejeze de soare, erau fumos rulate și îndesate în buzunarul mare din față, iar cizmele de cauciuc cu care trebuiau înlocuiti papucii de sport, erau rezemate de scaunele din față, împerecheate pe covorasele de plastic de la picioarele lor.
- Când ajungem?
Sorin începu să se foiască neliniștit pe partea lui de banchetă.
- Șșștt! Deja începi? Nici nu am plecat bine!
Abținându-și cu greu lacrimile la șoapta aspră a fratelui său, Sorin își lipi fruntea de geam și se strânse ghem în colțul portierei de pe partea lui. Florin îi spusese unchiului că fratele lui era prea mic, că nu putea face liniște și că nu merita să meargă la pescuit. Noroc că mătușa insistase că, dacă erau niște bărbați adevărați, acum puteau demonstra că merită toată încrederea și că unchiul Victor va fi cel care va aprecia dacă pot deveni buni parteneri de pescuit fiecare dintre ei. Și, cel mai mare noroc fu acela că, nu trebui să aștepte prea mult până ce mașina se opri. Nu ieșiră până în momentul în care unchiul, după ce făcu un raid scurt prin împrejurimi, le deschise portiera și le făcu un semn conspirativ. Băieții își dezmorțiră nerăbdători picioarele, cu ochii pe statura masivă care începu să se încarce de bagaje. Florin se trezi cu geanta maronie în brațe, Sorin își simți rucsacul cu mâncare petrecut peste umeri, și unchiul le făcu semn să îl urmeze.
Sub pașii lor, iarba foșnea culcată la pământ, iar vântul slab, mișca păpurișul cu sunete stranii. Nici nu vedeau pe unde calcă. Puneau fiecare picior pe urmele de urs ale unchiului și dădură unul peste altul când acesta se opri.
- Bun, șopti unchiul, aici ne așezăm tabăra.
Printre umbrele fantomatice de pe malul înalt, apa clipocea cu sclipiri de petrol. Băieții se așezară în liniște pe pânza de cort întinsă între siluetele înalte și elegante ale firelor de papură, lipindu-se unul de altul, cu ochii mari, urmărind fiecare mișcare a unchiului. Nu dură prea mult până ce undițele fură pregătite, momeala agățată și firele întinse. Sorin își alese o bambină roz, iar Florin una galbenă, hotărâți să nu piardă din priviri cercurile fosforescente care aveau să le vestească momentul în care peștele mușca momeala. În tăcerea umedă, câteva broscuțe prinseră curaj și începură să orăcăie, distrându-i pe copii. După un timp, în locul în care apa se unea cu cerul, o geană de lumină pătrunse gonind treptat umbrele din jurul lor. Câteva rațe roșii alunecară dintre ierburile acvatice pornind în căutarea hranei.
- Ar trebui să luăm și noi ceva la ghiozdan, nu?
- La ghiozdan, unchiule?
- Adică la stomac, soldat!
Șoaptele făcură loc curând zgomotelor care însoțeau mestecatul și înghițitul delicioaselor sendvișuri cu salam și castraveciori murați. În pacea blândă a dimineții, mâncarea aluneca bine de tot și copiii se simțiră cu adevărat părtași la cea mai mare aventură a vieții lor. Florin sări la un moment dat în picioare, scăpându-și mâncarea în iarbă. Se aruncă pe burtă și trase de undița lui, al cărei fir ridicase bambina până la băț.
- Unchiule! Am prins unul! Am prins unul, unul mare de tot, îmi trage undița în apă!
- Stai așa, nu forța! Nu vrem să te tragă și pe tine după el! Ridicăm ușor bățul și scoatem numai capul peștelui din apă, să-l amețim puțin și să-l aducem lângă mal, de unde îl tragem afară cu minciogul. Ei?
Captura era cu adevărat impresionantă. Un pește argintiu, cât degetul mare al unchiului lor, se zbătea agitat în iarbă, căutând confortul apei. Sorin începu să râdă, spre necazul fratelui său:
- Am crezut că ai prins un monstru!
- Da, da, tu nici măcar nu ai prins ceva!
- Liniște, porunci unchiul, eu sunt căpitanul vostru și vă ordon să strângeți frumos ambalajele de la mâncare în pungă și să ne vedem de pescuit. Fiecare dintre noi va avea parte de captură, trebuie doar să aveți răbdare.
- Dar baie putem face în lac?
- Baie faci acasă, în vană, nu aici, șopti Florin fratelui său, lovindu-l în stomac cu cotul.
Până ce soarele se ridică binișor deasupra ierburilor, plasa de sârmă, cu o formă ciudată de pară enormă, ancorată de pe mal și coborâtă în apă, începuse să se umple bine cu cărășei mărunți și câteva bucăți frumoase de crap. Băieții erau în culmea fericirii. Nu-și dezlipeau ochii de la oglinda strălucitoare a lacului, cu toate că, cu soarele în față, lacrimile li se prelingeau supărătoare pe obraji. Șterse cu mâneca hanoracului, ele lăsaseră pe obrajii dolofani, dâre maronii, așa încât, acum, copiii păreau camuflați de-a binelea.
- Unchiule!
- Liniște, porunci căpitanul, celui mai mic soldat.
- Pot să încalc puțin legea de aur? E un caz de extremă urgență!
- Și care ar fi acela?
- Mă trece treaba mare, suspină Sorin, cu umerii căzuți și privirea în pământ.
- Bine, așează-te într-un loc și dă-i bătaie!
- Dar... cu ce să mă șterg? Hârtia e în mașină și nu cred că pot ajunge până acolo!
Unchiul Victor lăsă undița la care meșterea, în iarbă, privi câteva clipe în jurul lui, după care, smulse două frunze imense și păroase de brusture. I le întinse băiatului și dădu din cap, ridicând din sprâncene. Sorin le apucă posomorât și dispăru în spatele unui pâlc de sălcii. Florin rânji cu importanță. El era un bărbat adevărat! Nu avea nevoie de dădăcelile unchiului, se descurca de minune la pescuit și nu-l deranja pe căpitan tocmai când înțepa momeala cu cârligul.
- Ei, te-ai descurcat, soldat?
- Trebuie să mă spăl... mi-au intrat degetele prin frunză!
Râsul gros al unchiului răsună în ecou deasupra lacului. Apucă flaconul de apă și îi turnă copilului în palme, cu țârâita, un firicel subțire de apă, atât cât să îndepărteze urmele murdăriei.
- Trebuie să avem grijă de provizii!
- Dar... îmi miroase mâna.
- N-are nimic, peștele nu te simte!
Sorin oftă. Păi, oricum, se simțea mai ușurat. La pescuit era ca la război, spusese unchiul, și bănuia că la război soldații nu stau să se spele pe mâini cu săpun. Își reluă locul lângă fratele lui, cu ochii pironiți pe pluta cu cap roșu, care dansa pe valurile stârnite de vântul ușor. Soarele încălzea din ce în ce mai tare și căpitanul le ceru să-și acopere capetele cu pălăriile de camuflaj. Libelule colorate se zbenguiau în voie, asistând la regalul de pescuit pe care Unchiul Victor îl oferi nepoților prinzând pește după pește, unul mai frumos ca altul. În curând avea să fie amiază. Timpul zbura pe lângă ei, fără să-l simtă și fără să le pese de el.
Zgomotul unui motor, care se auzi la un moment dat din dreptul drumului de țară, îl făcu pe Unchiul Victor să scoată undițele din apă, să le arunce în ierburile înalte și să se arunce împreună cu băieții pe burtă în păpuriș, ducându-și degetul arătător la buze, într-o cerere mută de liniște absolută. Inamicul pândea de undeva de pe drum. Ascultară cu urechile ciulite până când liniștea se lăsă din nou peste lac. Unchiul se ridică la început în genunchi, rotindu-și privirea, apoi cu totul și le făcu semn că se pot ridica:
- Þâță de mâță!
- Unchiule, nu e frumos să vorbești prostii!
- Þâță de mâță nu e prostie, măi Florine, așa spun eu când totul e perfect în regulă!
- Aha!
Nimeni nu îi mai deranjă până când soarele, înroșit de oboseală, dădu semne de retragere. Unchiul Victor prinse să adune, tacticos, fiecare lucru întins pe mal, zâmbind mulțumit capturii care se zbătea în plasa aproape plină. Băieții se învârteau în jurul lui, lăudându-se în șoaptă cu realizările lor de proaspeți pescari și cu felul în care păcăliseră inamicul. Întorși la mașină, se prăbușiră pe bancheta din spate, râzând în hohote când Unchiul Victor începu din nou să cânte despre Lelea Marie.
- Azi fost țâță de mâță, șopti Florin.
- Da, cu adevărat țâță de mâță, aprobă fratele lui.
Lacul rămase în urmă, și în curând, încetă și hurducăiala drumului de țară. Unchiul Victor privi prin oglinda retrovizoare. Fu cât pe ce să oprească mașina, neprinzând nici unul dintre cele două capete în raza lui vizuală. Se întoarse cu totul, privind printre scaune. Soldații adormiseră buștean și, în mișcarea mașinii alunecaseră între banchetă și scaunele din față, unul peste altul, cu gurile parțial deschise, ca niște pești scoși din apă. Se întoarse la volan, aprinse farurile și, cu privirea pironită la drum, îngână satisfăcut:
- „Lele Marie, mândră floare, șa-lai-la
Leagă-mi capul că mă doare, șa-lai-la
Și mi-l leagă cu ștergură
Că-s beteag de beutură, șa-la-lai-la!”

(În memoria tatălui meu, un veritabil pescar amator)