Plouă încontinuu de zile bune. Prin ploaie, oamenii par spectre, și nu doar fizic, ci și emoțional. Bunicul abia dacă-și părăsește colțișorul de verandă, iubește ploaia. Nu se mai leagănă în fotoliul-balansoar, are privirea pierdută, dar nu spre în afară, ci spre înauntru, ca și cum ar privi timpuri tinere, frumoase, în care ploaia nu era de observat, era de evitat. Deși mama nu mai spală rufe de când a început să plouă, coșul pentru haine murdare e gol. Nimeni nu se schimbă, ne place să păstrăm umezeala și aroma ploii în noi. Stăm la masă și vorbim prostiile zilnice, uzi fleașcă. Dă-mi pâinea, poftim sarea, n-am lingură. Unicul lucru care ne ține atenția trează, în afară de ploaia infinită, e ceasul de pe perete, care arată aceeași oră din secunda în care a început să plouă. Cu toții ne bucurăm că eternitatea ne-a prins în zilele cu ploaie. Nici nu vrem să ne imaginăm cum ar fi fost să ne prindă pe caniculă, pe ger sau în vreun weekend vântos în care nici timpul nu se mai aude cum stă.