Se spune că fiecare popor are câte un Luceafăr, sau cam așa știe poporul român, pentru că mai demult, în acest popor chiar a existat un Luceafăr... Un fapt de-a latul. Dacă întrebi, însă, pe oricine a auzit de Luceafăr, ce luceafăr a fost de zi sau poate de noapte, persoana respectivă va fi foarte derutată, bineînțeles... ”Nu se specifică și este neesențial, pentru figura lui Eminescu, care a fost pur și simplu Luceafărul... Luceafărul poeziei românești.”
Unele cărți de fizică vorbesc de faptul că Luceafărul întruchipează de fapt planeta Venus, care se mai numește și Luceafărul de noapte, fiind o apariție rotundă, drept pe cer...
Luceafărul este, așadar, feminin, întruchipând pe Zeița Venus... Iar Luceafărul de zi este o femeie, planeta Sirius. Și Hiperion?
- Poate și Mihai Eminescu era o prezență foarte efeminată, era blajin și inteligent, cu o frunte lată și frumoasă, sau cel puțin așa ni-l înfățișează toate cărțile noastre, de literatură...
- Iuliana...
- Dap.
- Tu ce crezi despre Eminescu? De ce i s-a spus Luceafăr?
- Pentru că a lucit cum nimeni altcineva sau altceva...
- Ce zici?
- A lucit cum nimeni altcineva sau altceva...
- Te inspiră, am înțeles...
- Am încercat să îl pictez. Făcusem o pauză de la literatură și mi-am reluat picturile, nu o să vă arăt, am fost dintotdeauna o mare timidă, pe când eram copilă mi-au spus că o să mă dezvolt mult mai greu decât ceilalți, pentru că sunt semiautistă.
- Semiautistă, dumneata...
- Da... Chiar eu...
- Semiautistă...
- Nici acum nu pot ști dacă a fost sau nu diagnosticul cel mai corect. Au avut dreptate mult însă că m-au îndemnat să mă apuc, foarte serios, de scris, dar și de pictat, așa gândirea mea s-a dezvoltat mai repede, mai repede decât era pronosticat. Așa, pictând și ocupându-mă foarte intens cu scrisul, am rămas pe aceeași linie de plutire, cu toată lumea... Dar dacă mă puneți să mă gândesc la luceafăr, simt că mă apucă aceeași lentoare și empatie. De aceea, vă spun că dacă este să mă întrebați ceva, întrebați numai pictura aceasta, care înfățișează chipul lui Eminescu...
- Dap.
- Ce credeți, atunci...
- Nu știu. Pictura e cam întunecată, de ce nu ai păstrat linia?
- Ei, vedeți, destinul omului...
- Cum e?
- Eminescu a fost, de fapt, un individ foarte drept și onest, cu totul curat la inimă și la suflet, însă pesemne și oamenilor drepți li se întâmplă tot felul de lucruri, în viață. Ați citit cumva biografia lui Eminescu? Nu? Să o lecturați atunci, dar cuprinzând atât fațetele pozitive cât și pe cele negative. Numai așa veți înțelege că mai mereu oamenii buni pățesc diverse lucruri și li se întâmplă cu precădere anumite lucruri, chiar și negative și că răul se alipește cu precădere de omul curat, care în mod obișnuit nu are nicio treabă cu răul, ci numai cu binele. Însă probabil, destinului îi este ciudă, că ești bun. Și lui Satana îi e ciudă. Căci, dacă ești bun, tu vei face numai și numai binele, dar aceasta nu este tocmai ok, pentru că omul obișnuit face atât bine cât și răul... Pe când Luceferii fac numai binele, de-asta figura lor este atât de luminoasă, pentru că ei se lipesc sufletește numai de alegeri benefice, iar aceasta nu este deloc comun...
- Ce tot zici...
- Lui Mihai Eminescu, se știe, nu i-a fost ușor... Aceasta pentru faptul desigur că era un om prea bun, atunci răul desigur a apărut și a profitat... Știți... Mă știți drept un intelectual și eu blând, dar mai atipic, pentru că am rămas aceeași tipă timidă, ca și la douăzeci de ani... Însă Biografia lui Eminescu am studiat-o la timpul ei și pot spune despre această lectură, că m-a îmbogățit dar și că m-a întristat... Mi se pare tatăl lui Eminescu...
- Irelevant.
- Priviți această pictură... Îi seamănă?
- Cui? Tatălui lui Mihai Eminescu?
- Nu, lui Eminescu Mihai, însuși... Îi seamănă?
- Da... Îi seamănă mult... Te poți exprima și prin pictură, Iuliana Anghelos. Aceasta se știe, ești o pictoriță care vinde mult.
- Da... Mi-au luat ani și ani...
- Da, aceasta se știe.
- Dar, mă doare faptul că Eminescu nu a avut o viață mai luminoasă, de aici mi se pare că este această umbră, care apare, o puteți vedea...
- Da...
- Luceferii nu au, niciodată, vieți foarte ușoare... Mi se pare că în tinerețe Eminovici Mihai a fost amorezat de o fată foarte simplă, dar fata aceea era prea comună, a fost considerată o prezență mult prea comună și prea săracă, pentru pretențiile familiei lui Mihai Eminescu, care era pe atunci foarte tânăr, poate douăzeci și ceva de ani... Nu mai mult... Și care nu a fost lăsat să se căsătorească cu această fată, pesemne au avut și un copil din flori. Și vedeți, Mihai Eminescu nu a fost niciodată căsătorit, nu din rațiuni nejuste, sau a pățit diferite alte experiențe care nu l-au definit cu adevărat, ci numai i-au întunecat destinul... Inclusiv, după părerea mea, și amantlâcul cu Veronica Micle, femeie care s-a îndreptat însă înspre Ion Luca Caragiale, nu i-a priit frumosului Eminovici... Care s-a sfârșit foarte tânăr și în cele mai misterioase condiții... Vă întrebați, cum poate un Luceafăr decădea atât de mult... Atunci, este un Luceafăr de zi sau un Luceafăr de noapte, dacă a avut frământări... Dacă nu s-a împlinit, decât prin drame, din punct de vedere personal... Strict personal. De ce nu s-a căsătorit, de ce nu a trăit mai mult, de ce s-a îmbolnăvit și ce a avut I.L. Caragiale de i-a suflat lui Eminescu poate singura iubire publică, dar de ce s-a comportat Caragiale în acel fel... Vă întrebați poate... Era Eminescu decadent, era domnule...
- E un fel de optică greșită!
- Nu e nimic neonest să spun ce gândesc! Știți...
- ??
- Nu era decadent, nu la Eminescu, dar probabil lumea avea adversități, care acum sunt cu totul estompate de adevărul operei sale magnifice. Există potrivnici domnule, optice și denigratoare, pentru că sunt invidii... Multă lume nu se întreabă niciodată de ce oamenii frumoși sunt mai triști... Sunt triști pentru că lumea sesizează tristețea de pe chipurile lor prea târziu... Oamenii triști sunt frumoși, așa era și Eminescu, așa era și Ciprian Porumbescu sau de pildă la Ștefan Luchian...
- Ce ziceți, domnișoară Iuliana Anghelos...
- Oamenii cu tristețea încrustată pe chip au suferit foarte multe, de fapt, tocmai pentru că ei au fost niște luceferi... Iar lumina Luceafărului după suflet, atrage după sine și întunecimea...
- ??
- Numai Luceferii și adevăratele Fețe atrag întunecimea, pentru că sunt frumoși. Iar de aici să te ții câtă dramă în destinele lor... Se vede pe fața lui Luchian, dar și în destinul său, la fel ca în draga de viață a mea, de exemplu, sau cum să nu în a lui Mihai Eminescu sau a lui Porumbescu Ciprian, fără să mă laud sau să mă alipesc foarte mult de aceste chipuri foarte prețioase... Ele sunt cu mult mai prețioase decât chipul meu, și totuși le simt ca fiind foarte asemănătoare... Pe fiecare, după specificitățile lor foarte osebite, între ele... Oamenii mai sobri sunt mai liniștiți, pe când oamenii sensibili sunt un fel de ”neoane”... Care atrag tot felul de forțe potrivnice, ba chiar malefice!
- Crezi??
- Așa cum lampa atrage tot felul de insecte, dacă neonul este cu mult prea puternic. Un om frumos la suflet va atrage un fel de ghinion al vieții și al sorții, care înseamnă poate că va rămâne pe veci necăsătorit, sau bolnav, sau suferind, sau chiar disprețuit de viață și de contemporanii lui... Aceștia sunt, de fapt, oameni buni, așa sunt Îngerii-Oameni și Luceferii autentici... Aceia cu suferința săpată pe chipurile lor... Aceia oameni sunt, de fapt, luceferii României... Dar, chiar și ai României necunoscute, sunt eroii noștri, domnilor... Unui om i se pot întâmpla multe lucruri. Multe forme de negativism, fie în mod fizic, real, fie de destin, se pot pune contra, cum fluturele trage la lampion...
- Iuliana Anghelos...
- Îmi pot aduce aminte cu stupoare, de exemplu, de străbunicul meu. Era notar, în satul unde de exemplu și eu mi-am trăit copilăria... Și el a fost un Luceafăr, era frumos și subțire, îi plăceau legumele și spuma de zmeură, și salamul săsesc, adus cu greutate de la Timișoara...
- Notar, într-un sat?
- Notar comunal. Semna actele comunei, avea un obraz curat și subțire, apoi au venit comuniștii și i-au confiscat toată averea, l-au scos, dezbrăcat, afară din casă, de i se vedeau coastele... L-au urcat într-o mașină care nu s-a oprit decât la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care se afla, pe atunci, în construcție. Cu trupul lui fin, a cărat piatră pe spate, câțiva ani, cât a rezistat, pentru că era notar și nu era obișnuit să care pietre cu spatele și apoi și-a lăsat oasele într-o groapă comună. Acasă îl aștepta soția și cei doi copii mici, între timp au mai crescut, și ei, bărbatul fiind plecat, lăsându-i în cea mai lucie stare de sărăcie.
- Pe notar...
- Pare insensibil, știu... Pare anodin... Să fii foarte subțire la obraz, și apoi să mori, între pietre de Canal, cu familia subit sărăcită și plânsă.
- Un pic... Pare ciudat, oricum acele vremuri nu mai sunt de mult actuale...
- Da, aceasta e just. Bine, că am scăpat!
- Da...
- Fiul cel mijlociu, bunicul. S-a dus să caute după 90 mormântul tatălui sau oasele, dar nu a găsit nimic, să aducă acasă, și să facă înmormântarea creștinească... După rânduială.
- Ne pare rău...
- Este vorba numai despre un destin. Bunicul meu este un Luceafăr și el... Pentru că a fost prea bun, și nu a meritat. Ați fost de pildă... Și acum trăim niște vremuri moderne, fără pic de teroare, după cum am scăpat de vechiul regim... Dar ați vizitat cumva Memorialul de la Sighet, sunt mii de oameni nevinovați, zeci de mii de oase, care au trecut prin diferite lucruri... Toată lumea ar trebui să meargă până la Sighet!
- Da...
- Mă întreb... Oamenii aceia...
- Sighet e doar un loc, unul de plânset...
- Da... Așa este. Sighetul e doar un loc... Sunt, de fapt, și au fost, multe locuri care plâng, domnilor, de-a lungul istoriei... Evreii, de exemplu... Tragedia care s-a lăsat, într-o anumită perioadă istorică peste poporul evreu... Este foarte tragic... Trebuie să ne gândim, eu așa zic, și să nu ne mai gândim, pentru că este foarte dureros. Sunt zeci de locuri, în care s-a întâmplat tragedia, noi să nu ne mai gândim. Numai să dăm o fugă până la Sighet, să spunem o scurtă rugăciune, din adâncurile piepturilor noastre, și să încercăm să iertăm istoria...
- Da, că bine zici.
- Revenind, la exemplele Luceferilor românești... Știți...
- Ce treabă era cu Luceafărul de zi sau de noapte... Ce țăcăneală, eu așa zic!
- Luceafărul nu este niciodată numai de zi, pentru că fiecare om cu adevărat special, cunoaște și nopțile... Sunt nopți de destin, domnilor!
- Nopți de destin?
- Nopți în care destinul o ia pe pârtie în jos, acum înțelegeți? Ți se întâmplă ceva, îți moare iubita sau un părinte, un accident de mașină care îți dă de exemplu viața peste cap, și fiecare are în viața lui aceste pățanii. De exemplu, despărțirea de un om drag, care îți poate da viața total peste cap. Cine ne păzește, de fapt, de aceste lucruri, care trebuie ”aglutinate” de oameni sau de istorie așa cum trebuie? Adică fără să clachezi? Pe parcursul istoriei vieții tale, dacă te lovește un rău mare, cumva? Cine te pregătește de fapt pentru despărțirea aproape inevitabilă, este de fapt inevitabilă, spuneți-mi foarte sincer, cine te pregătește pentru viitorul necaz? Ce ziceți?
- Nu știu... Tăria de caracter, pesemne. Dacă străbunicul dumitale a putut...
- Acolo a fost caz extrem, de suferință extremă, cum toți cei cu fotografiile de la Sighet... De pe timpul lui Nicolae Ceaușescu sau mai dinainte, chiar... Eu mă refeream, cine te pregătește pentru suferința inevitabilă, de pe parcursul unui destin? Cine e acolo? Ce Luceafăr? Este Iisus Hristos, sublimul Luceafăr, pentru că și El și-a purtat destinul până la capăt, și nu ne-a lăsat... El ne îmbracă sufletele și nu ne părăsește... El este sublimul luceferilor, și nu Eminescu. Mihai Eminescu a primit un nume mare, dar adevăratul Luceafăr este Întâiul, adică însuși Iisus Hristos...
- Da...
- Am fost, mai demult, la o Mănăstire... Nu spun foarte multe, pentru că este neimportant, în șirul discuției...
- Ei spun că Lucifer este Lucifer, acesta este numele lui. În schimb, Luceafărul este lumina curată și pe de-a-ndoaselea, cum ziceam, curată. Cred că știu la ce Mănăstire ați fost și cu ce Călugăr ați vorbit. Se spune că Dumnezeu vrea să râdă de Iisus, numai, într-o zi, și atunci Îl înștiințează că Lucifer are un nume foarte apropiat de acela al Luceferilor, și de Al LUI. Luceafărul curat și Dumnezeu. Și atunci Iisus Hristos se întristează și plânge... Crucea Sa este însă de cel mai curată lucrare de Luceafăr și Dumnezeu Suprem, o foarte tainică purtare a păcatelor, și nu trădează decât limita suferinței... El, Iisus Hristos, poate suferă încă, dacă ne poartă păcatele, pe spatele Său plin de dureri și foarte încărcat... Dar oare nu sunt și toți ceilalți Luceferi... Care au fost și care vor mai fi... Oare omul bun nu suferă, mai mult decât omul sobru, care pe toate cu sobrietate le poartă și suferă de aceea mai puțin... Oare nu și viețile călugărești sunt, de exemplu, cu mai grele și mai aspre decât o viață comună...
- Luminoșii la suflet...
- Dar, parcă, destinele, cum le spuneți, acestor luminoși la suflet, ai Luceferilor... Cine sunt luceferii pământului și ai României... Ca să fiu mai curioasă, că despre ce vorbești...
- Da... Ciprian Porumbescu, de exemplu. Sau Luchian, Ștefan Luchian, cum spuneam, dacă este să numesc și alți Luceferi curați, pe lângă un exemplu foarte bine știut, cel despre Mihai Eminescu. Nu mai enumăr și pe alții, însă poate, de exemplu, știți, în literatură, destinele lui Nicolae Steinhardt sau al Anei Blandiana... Mai sunt și alții, mai necunoscuți... Care au suferința întipărită pe chip, dar și fericirea ridicării din destin... Dacă este să mă refer la scriitori... Sau exemplul lui Florin Mugur, despre care nu foarte mulți știu. E o ironie aici, pentru că soția lui Florin Mugur se numea Iulia Mugur, așa cum și eu, de pildă, sunt Iuliana, dar Anghelos... Nu Mugur... Un nume angelic știți... Sunt din Familia Îngerilor... Anghel înseamnă înger, domnule. Rudele mele, pe această cale foarte deosebită, unii dintre ei au fost adevărați îngeri și adevărați Luceferi, unii dintre ei, pentru că variația există...
- Dap.
- Numai să vă spun... Dar nu are rost să ne amintim... O întrebare, domnilor. Să vă gândiți, de ce există suferință în lume și atât de multă tragedie, de exemplu pe timpuri foste comuniste... Știți cum a fost situația, bineînțeles. Să vă gândiți și să îmi răspundeți.
- Eu...
- Eu, domnilor... Locuiesc în această casă frumoasă, unde v-am invitat acum, ca să vă vorbesc despre Luceferi. Am vrut foarte mult să vă vorbesc despre Luceferi... Sunt desigur o autoare faimoasă și de mare renume, inclusiv internațional. Picturile mi se vând... Unii ”urlă” să îmi pună în colecția lor numele... Știți... Dar, știți, casa aceasta...
- ??
- E de la străbunicul, rămasă. Eu, de fapt, locuiesc în oasele lui. Eu sunt oasele lui, pentru că averea a fost în întregime retrocedată, în timpul democrației, familiei mele, dar nu este și lacrima mea în această casă, dacă eu stau și locuiesc eu, acum, în oasele străbunicului meu notar...
- Lăsați, domnișoară...
- Mormântul său a fost refăcut, însă fără lespede prea grea, ci doar pământul simplu cu flori, pe care și l-ar fi dorit, liniștea, dragă domnule....
- Dap.
- Eu sunt străbunicul! Eu sunt aceste oase! Dar de ce să locuiesc în această casă, pe care o cunosc de mai bine de douăzeci de ani... Nu mai bine ar trebuie să o vând, atunci, și să nu îmi mai aduc aminte niciodată despre suferințele din trecutul comunist... Spuneți, atunci... Nu vreți să cumpărați această casă... Cumva... Pe Iuliana Anghelos a pornit-o cu plânsul. Dacă ar fi plâns de-a dreptul, în locuința ei fastuoasă, de la oraș, care valora o sumă foarte mare de bani...”Nu stau eu în oasele lui, și atunci, spuneți-mi, ce fel de rost... Nu cumva ați vrea să cumpărați această casă... I-am făcut un mormânt frumos, de fapt, străbunicului notar. Fără lespezi pe el, ci numai flori... Un mormânt simplu, în Șard, un mormânt mic cu pământ și câteva flori. O cruce simplă, de piatră, foarte clasică, simplă, însă numai pământ și flori, fără prea multe brizbizuri de lespezi... Ci numai sub sfântul cer... Străbunicului i-ar fi plăcut... Este ”Mormântul Durerii”, știți... Mormântul suferințelor acestei familii, care s-au tot adunat... Niciodată nu voi mai fi pregătită, în continuare, pentru alte dureri... Se spune că Hristos te va pregăti, la timp, cât îți vei pierde mama, tatăl sau fratele, iar eu am o vârstă... Nu voi fi niciodată pregătită, aceasta i-aș striga lui Iisus Hristos... Să îi apere și să îi țină bine, pe toți ai mei, de cele boli și rele, căci eu nu vreau să mi-i pierd... I-aș spune să mi-i țină în viață și să nu văd de rău... Căci de e Cruce, să nu o ducă ai mei, ci binele meu, prin binele, pe care l-am făcut în viața mea, dacă am reușit să fac toate faptele bune și de mare anvergură pe care, de fapt, le-am făcut... Faptul de a fi ajutat atât de mult lumea literară, Cultura și nu numai, spiritul, fizica, cunoștințele ei masive, inclusiv, prin cărțile mele... Unele, mai celebrele...
- Ei, lăsați...
- Nu, sunt numai o femeie, dar nu o să mă mai întristez. Sper numai binele, în rest, nu sunt pregătită... Familia mea, tot greul pe care nu o să vreau să îl duc niciodată... Pentru că nu am fost de fapt pregătită și nu o să fiu.
- Nu mai vorbiți prostii mari, de rău, nu se spune niciodată...
- Da, aveți dreptate...
- Vi s-a lăsat o casă frumoasă...
- Da...
- Avere retrocedară...
- Da... A fost... Au fost...
- Ar trebuie să vă destăinuiți mai des, despre familie, despre Familia Anghelos, în cărțile dumneavoastră, despre aceste lucruri nu ați spus niciodată prea multe...
- Dap... Aș spune despre nemăritișul meu.
- Da...
- Am vorbit în cărțile mele, de exemplu, foarte mult despre Lucian... Pe care nu l-am revăzut, niciodată, la timp... Am rămas necăsătorită, pentru că așa a vrut până acum destinul... Lucian Blaga spunea, de exemplu, că numai amănuntele hotărăsc câteodată destinul unui om, câteva amărâte de amănunte... Am verificat amănuntele blagiene, pe destinul meu, cele care au fost puse pe traiectul propriului meu destin... Eu trebuie că eram, mai alaltăieri, numai un copil, în mod real, cam semiautist... Faptul însă de a fi fost sfătuită în familie, când am primit acest diagnostic grav, de semiautism, m-a determinat de fapt în a mă apuca de scris, și a fost cu adevărat o turnură... Întotdeauna, m-am străduit să îmi depășesc limitele și să nu mă las înfrântă de absolut nimic ce mi s-ar fi întâmplat... Acest... Autism.
- Această nepricepere.
- Da... De fapt, Era Eliade, o carte mare, ”Noapte de sânziene”. Și citatul era de undeva din Mircea Eliade...
- Corect.
- A minții noapte noapte. Un fel de vată de sticlă, care nu mă lasă să pricep totul până la capăt, pentru că o minte bună am, dar nu mă pot folosi cum trebuie de ea... Nervul optic mi-e mai bun, de aceea sunt o scriitoare de succes... Mintea însă mi-e nițel înfundată...
- Familia aceasta, Anghel...
- Este o familie de notar... O familie subțire, urmașii lui... Oare oasele noastre nu sunt și oasele acestui om, oasele noastre sunt și această casă, rămasă aproape de atunci, de fapt cu câțiva ani după... Ce să facem, să ne trădăm, cumva...
- Și dumneavoastră sunteți un nume...
- Omul care gândește, muncește, iar cine muncește, tot gândește, la fel. Nu vrei o răcoritoare? Pe vremea ta, am început eu să scriu... Ce fetiță frumoasă! Cine e? Cum se numește?
- Fata mea... Stă și ea, și nu spune nimic... Ascultă la fistichiile discuții ale adulților și ia, de fapt, mare aminte... Atunci, și aceasta e un fel de bun...
- Acum, sunt altfel de vremuri, fetiță... Cât are? Zece sau unsprezece ani? Să ai un destin lin, căci trăim vremuri bune, să credem și să sperăm în ele, și să nu ne întrebăm sau să ne mai înfricoșăm de tot viitorul... Cum te cheamă?
- Alesia, doamnă.
- Să fii bine, Alesia! Să crezi, mereu, în exact ce crezi tu! În stele, în Iisus Hristos, în ce crezi dumneata... Cât are? Zece ani, numai?
- Este lăsată, să asculte, cu atenție, la cei mari... Copiii mereu speră, mereu și mereu, dar și învață... Ea învață mai mereu cel mai repede dintre cei de vârsta ei... Așa se spune, că este foarte atentă. Nu-i așa?
- Ce ziceți... Eu eram lentă... Îmi spuneau că partea stângă a creierului era afectată de autism, apoi, după cam zece ani de scris, mi-am mai revenit, nici până astăzi în mod complet... Simt, ca un fel de vată de sticlă în partea stângă a creierului, dar când scriu îmi folosesc cu precădere partea dreaptă cerebrală, cât și nervii oculari... Acum sunt însă cu mult mai bine. M-am refăcut total!
- Aha...
- Nici nu prea urmăresc. Îmi țin ochii sănătoși, cât pot, pentru a-mi putea folosi cum trebuie absolut tot creierul, care trebuie exersat mereu, ca să nu cumva să se simtă și partea îmbibată, cu caracteristici de 90% eficiență, numai. Și pe care mi-o exersez în mod continuu, exact ca și când aș fi un om bătrân. Am numai o minte de 9,75, după zona de materiale scrise, și au fost foarte multe cărți și mult de lucru, dar de fapt dacă nu aș fi scris aș fi avut numai o minte, după spusele medicilor, numai de 8, vă dați seama... Și omul semiautist trebuie să depună eforturi, ca să țină pasul... Și așa am făcut, eu, încă de la vârsta de 9 ani, de când mi s-a descoperit acest neajuns. Am început cu jurnalele copilăriei, apoi am început să mă dezvolt din ce în ce mai mult și mai serios... Programul meu de seriozitate programată a contat în mod foarte clar. Am început să scriu, de fapt, în fiecare zi, în mod constant și am învins probabilitatea unui eșec...
- Ați fost puternică.
- Da. La scris, îmi folosesc atât creierul complet, mai ales partea dreaptă, cât stânga o întăresc cât de mult, cât și nervii optici, chiar dacă de la 10 ani port ochelari, pentru că citeam prea mult.
- Vă considerați o victimă? A acestui diagnostic?
- Nici chiar așa... Un adevărat alergător, își reface glezna, apoi aleargă cu ea... Vi se pare incredibil, nu-i așa... Nu sunt un mare vorbitor, poate, nu am fost mult timp, aveam, totuși, un semiautism care mă încetinea... Am început să mă dezvolt de la vârsta de douăzeci și șapte de ani, în mod accelerat... Apoi am ajuns la această numărătoare a cărților aproape imposibilă. Eu de fapt am continuat să îmi vindec mintea, încontinuu și încontinuu, și nu am renunțat. Am fost forțată să cred în creație, în exercițiu, în seriozitate și în vindecare, inclusiv cerebrală, numai prin ”acțiune”! Dar a scrie a fost cel mai de împlinire... Visam numai și scriam... A fost ca un vis lung și recuperator... Dar a fost și este vis... Este fericire...
- Și, Luceferii? Angelicii? Vă considerați o mare forță în literatură?
- Aceasta să spună încă cititorii, dacă nu au spus încă, până acum, destui... Eu zic că nu e rău... Visele circulă, pasiunile, dragostea circulă și ea... Dragostea este în sine o forță circulară, ea nu se irosește niciodată, nici măcar atunci când ea este semiîmplinită... Această discuție, însăși, a fost un fel de autostradă, prin care toată lumea a circulat, acum. Despre Luceferi, ce cred? Haideți mai bine la un șerbet...
- Nu vi se pare că este încă un August călduros? Pe de-o parte e bine, pe de altă parte așteptăm și toamna, strugurele, și iarna, zăpada. Este o zi ca toate celelalte, de fapt... Numai noi ne schimbăm, însă doar puțin și pe cât lucrăm cu noi înșine...
- Vă vine să credeți, că dintr-o autistă de parte stângă cerebrală, s-au putut naște atâtea povești... Vă vine să credeți... Pe la nouăsprezece ani încă numai silabiseam. Pe la treizeci, am început să vorbesc cum trebuie, dar încă aveam emoții în public, chiar și acum sunt emotivă... Însă, literatura m-a ajutat mereu, mi-a oferit... fericirea. Nu o să înțelegeți... Nu mint. Fericirea...
- Chiar și sănătate. Multă.
- Da... Aici vă îngădui. Am ținut pasul cu lumea, ca nivel de succes, ca zbatere aproape deplină, numai prin creație și succes și prin celebritate, este tot, nu vi se pare? Nu am reușit oare? Câte cărți credeți că mai am de scris? Nu știți că eu nu mă voi opri niciodată?
- Să mergem să ne plimbăm... Aleile arată minunat! Alesia, vii cu noi?
- Nu, doamnă, nu am chef... (Alesia se uitase înspre Iuliana...)
- Alesia, las-o pe Iuliana Anghelos în pace... De ce credeți că vi s-a adresat tocmai dumneavoastră, când chiar eu însămi am întrebat-o.... (Alesia a luat-o la fugă, cu cele două codițe zburdând în sus și în jos, ștrengărește, nemaibăgând în seamă toată acea discuție mai plicticoasă parcă decât jocurile copilăriei).
- Așa eram eu, ca și ea... Vă jur! Ca și ea, eram... Numai un dram de fată! Însă, am fost și serioasă...! A trebuit... Altfel, aș fi fost astăzi într-un scaun cu rotile, dacă nu mi-aș fi învins defectul din copilărie, prin stimularea continuă a lucrului cu mintea!
- Ce tot ziceți... V-ați fi revenit oricum, eu așa zic. Ascultându-vă! Poate, a fost numai un fel de defect, fin, al copilăriei... S-ar fi rezolvat...
- Acum, la cel patruzeci de ani ai mei, aș fi gândit probabil numai ca la treizeci... Literatura și cu munca susținută, au făcut saltul și trezirea!
- A fost, totuși, un fel de autism???
- L-am învins.
- Și acum?
- Înving absolut totul, știu exact cum, dar trebuie perseverență în lucrul cu propria persoană. Durerea suplimentară, din familia Anghelos... Iisus Hristos mă sperie cu fragilitatea celor din jurul meu, pe care îi port în suflet și care mă pot părăsi oricând. Pentru orice spaimă, însă trebuie antrenament. Răul ignorat și un mers mai departe, fără nicio grijă, dar viața este atât de implacabilă, încât întruna mă îngrozește, poate lucrurile bune și foarte firești ar trebui să dureze o eternitate întreagă, nu credeți...
- Ai patruzeci de ani, Luana, poate ar trebui să te căsătorești, să intri social, în cutumă. Așa, poate frica s-ar limita, foarte mult...
- Ziceți... Dar dragostea nu este întâmplătoare domnule, și nu se poate programa atunci după orar... De asta, scriem despre ea, pentru că este reală doar atunci când se manifestă real...
- Ar trebui să încerci...