Fiecare zi o petrecea cu capul în nori. Nu nori metaforici, ci reali — cei în care își construise o lume interioară rară, inaccesibilă celorlalți. Era atât de concentrat asupra fiecărui rând pe care îl scria, încât ajunsese să creadă că e mai bun. Mai profund. Mai înalt.
Călătoria sa spre astre începuse cu o poezie publicată — un simplu debut pentru el, dar un salt cosmic în propria percepție. Scria cu sârg neobosit, convins că fiecare vers îl înalță, că fiecare metaforă îl împinge mai aproape de lună — locul sacru al poeților.
Emoțiile din jur deveneau tot mai slabe. Zborul său interior părea neîntrerupt, dar evaluările personale se transformau într-un motor narcisic care nu mai primea combustibil din realitate. Orașul rămânea undeva jos, o aglomerare neimportantă de siluete tot mai mici în urma lui. Ceilalți nu mai contau. Crescuse. Dimensiunea lui interioară era singura care se măsura.
Înălțarea egoistă continua. Pe cer, își trasa propria cruce — un semn de divinitate personală, vizibil doar pentru sine. Avea conștiința gândurilor diminuată pentru ceilalți, incapabili să vadă urmele zborului său. Distanța era tot mai mare. Părea că doar el merită cerul.
Odată cu altitudinea creștea și asprimea ideilor. Relațiile deveniseră o provocare. Scriitorul se înfierbânta în propriul halou de lumină — o radiație a vanității care începea să-l orbească. Întoarcerea în spațiul uman devenea imposibilă. Obiectivul lui? Să ajungă pe lună. Acolo unde numai poeții autentici se pot așeza.
Apoi au venit obstacolele.
Marile publicații au început să-l refuze, cu argumente venite din grupuri elitiste care nu-l considerau compatibil. Internațional, era respins. O fantă se formase în programul său de zbor. Înaintarea devenise periculoasă.
Cu regret, a fost nevoit să reanalizeze direcția lunară. Cu timpul, acea fantă s-a lărgit. Sensurile evidente ale neacceptării îl zdruncinau. Spațiul creat în jurul său devenise instabil. Fiecare vers ratat era o vibrație care amenința înălțimea cucerită.
Orice defect putea duce la prăbușirea orgoliului nemăsurat. Și, paradoxal, el iubea defectele poemelor, le contempla, dar nu avea curajul să le recunoască.
Ceea ce părea o împlinire a ambițiilor s-a transformat în revelația dureroasă a propriei nulități. Vidul cosmic l-a absorbit implacabil — cu cât viziunile erau mai șubrede, cu atât mai periculoasă devenea înaintarea într-o lume care nu acceptă impostura.
Prăbușirea s-a produs rapid, accelerată de forța de atracție a falsei valori.