O experiență stranie. Un bătrân cărunt mi-a vorbit de Dumnezeu. Am rămas cu imaginea lui stăruindu-mi în minte, figura sa blajină pe fundalul unui cer senin, punctat doar de câțiva nori albi, asemănându-se unui sfânt. Îmi vorbea atât de simplu încât vorbele i se alcătuiau într-un fluid, iar gura îi devenise o rană deschisă și adâncă, neagră de adâncă, prin care începuse să-i curgă sufletul.
Un moment magic, ireal, de vis, o iluzie și singurul lucru pe care îl simțeam pregnant era frica, frica de a nu vorbi, de a nu distruge, cu un singur cuvânt, totul.
"La bună vedere!" mi-a mai spus, apoi a plecat, lăsând sădită în mine acea sămânță a lui "oare?", ce începuse deja să mă macine, și acel salut ca o cheie către un tărâm mistic în care sălăsluiește iertarea, o iertatre gratuită, ce pentru a fi obținută nu cere nimic compensatoriu.
M-am simțit ușor, o senzație grețoasă de goliciune, de parcă aș fi fost vidanjat de toate păcatele.
Vroiam să mă îmbăt, să mint, să siluiesc, să fur, să scuip, să înjur, să ucid oameni, sfinți, eu, Dumnezeu, îngeri, demoni, stele, soare, lună, noapte, zi, timp, spațiu, să fac orice ar fi interzis.
Vroiam să-mi regăsesc dezechilibrul.