agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2213 .



Ploaia
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [MA ]

2006-01-10  | [This text should be read in romana]    | 






Ploaia

Marius-Andrei Zoican




1.


De câteva minute mă aflam în fața ferestrei camerei mele. Îmi atrăsese atenția zgomotul unei picături de apă izbindu-se de pervaz. Apoi încă una...o a treia...o a patra, din ce în ce mai des și din ce în ce mai multe, încât nu le mai puteam distinge una de cealaltă; nu mai reprezentau entități identificabile, ci un tot unitar, un mijloc de legătură între cer și pământ.
De când ne aflam aici, nu avusesem ocazia să văd prea des un astfel de fenomen. Iar înainte de colonizare, eram mult prea tânăr ca să am răbdarea să observ cu atenție ce se întâmplă în jurul meu...la numai cinci ani.
Cine are de fapt răbdare să observe ploaia? Am închis ochii și mi s-a făcut brusc dor de casă. De acel “acasă” pe care l-am părăsit înainte să-i pot înțelege toate sensurile, toată savoare lui specială.
Brusc, mi-am adus aminte cât aveam de fapt de lucru; m-am așezat la masă și am încercat să mă concentrez, dar după un prim rând scris cu multe întreruperi și pauze de gândire, mi-am dat seama că pur și simplu mintea mea se afla în cu totul altă parte. Am lăsat creionul jos și m-am întors la fereastră.
Dacă doar cu câteva minute în urmă ploaia mă determinase să mă întorc cu gândul “acasă“, acum avea asupra mea un efect cu totul diferit: îmi puneam noi întrebări, fără nici o legătură cu starea mea de visare de mai înainte.
Pentru că, de fapt, ploaia aceasta nu trebuia să existe.
Colonizarea schimbase cu totul natura care mă înconjurase până la frageda vârstă de cinci ani. Fenomen natural “acasă”, aici pur și simplu nu avea condițiile să existe. Bineînțeles că existau surse artificiale de apă, pentru consum și pentru agricultură, dar ploaia, așa cum o cunoșteam de pe Pământ, nu avea nici o explicație rațională aici.
Mi-am adus aminte că nu-mi plăcuse niciodată acest fenomen meteorologic, care avea pentru mine, ca singur efect, o zi de inactivitate, de stat acasă ... o zi tristă.
Dar acum nu mă simțeam deloc trist. Zâmbeam și nu știam de ce ... nu mă mai puteam dezlipi de la geam, sorbeam cu ochii mei însetați fiecare picătură de ploaie. M-am gândit să deschid fereastra și să scot capul afară, făcând ceva nebunesc, de exemplu să strig la trecătorii de pe stradă. M-am gândit însă la reacția pe care ar putea-o avea părinții mei și m-am lăsat păgubaș. Dar am rămas în fața geamului ... îmi abandonasem complet temele și eram conștient de asta, dar nu-mi păsa. Așa cum nu-mi mai păsa de faptul că tot ce se întâmpla afară nu avea nici o explicație logică.
Nimic nu mai conta acum ... devenisem una cu ploaia.

*
* *

Într-un târziu am găsit puterea să plec de la fereastră, oarecum mai mulțumit cu mine însumi decât fusesem vreodată de la colonizare încoace.
Am coborât în sufragerie, unde mi-am găsit familia într-o aprigă discuție. Subiectul: bineînțeles, cauzele acestei aparent miraculoase ploi. Și ei se aflau lângă fereastră, părând, ca și mine cu doar câteva minute în urmă, că locul lor era organic acolo, că se născuseră lângă fereastră și vor muri în același loc, întocmai ca o plantă aflată mereu în căutarea luminii. Doar că, din câte urmam să aflu, sentimentele lor erau cu totul altele.
Curiozitate, frică ... dar mai ales frustrare. O frustrare explicabilă poate în fața necunoscutului, care îi transforma din niște oameni relativ calmi în situații normale, în adevărate combinații explozive, sensibile la cea mai mică atingere. Din când în când, câte cineva lăsa să-i scape câte un cuvânt care, oricât de nevinovat și de binevoitor ar fi fost, era întâmpinat de o avalanșă de priviri furioase.
Am contemplat o vreme în liniște acest tablou ciudat, într-un asemenea contrast cu propriile mele sentimente de dinainte, încât nu știam dacă era cazul să zâmbesc sau să ma indispun.
Ce se întâmpla era cu adevărat fenomenal: poate ilogic, ciudat, dar în orice caz extraordinar. Atitudinile lor sceptice mi se păreau puțin deplasate. Am făcut greșeala de a le comunica părerea mea, pe un ton ce-mi exprima pe deplin indignarea.
Această răbufnire nu a avut ca efect decât coalizarea tuturor împotriva mea; găsiseră în sfârșit un punct de vedere comun. Nu am mai așteptat să răspundă cineva: simțind privirile tuturor ațintite asupra mea, am considerat că cel mai potrivit gest ar fi să părăsesc urgent camera, ceea ce am și făcut, înainte ca valul de tensiune să găsească un paratrăsnet în persoana mea.
Am reflectat mai târziu asupra modului în care trebuie să fi receptat rudele mele această reacție. Ca un act de impertinență, de teribilism, poate. Cum orgoliul nu mi-ar fi îngăduit să mă întorc, am considerat aceste gânduri ca fiind fără importanță.
Era, într-un fel, primul meu act de răzvrătire. Și nu regetam de loc.


2.

Au trecut două zile de la acel incident ... două zile în care ploaia nu
s-a oprit, din contră, pe măsură ce timpul se scurgea, devenea tot mai puternică, tot mai încăpățânată în hotărârea de a sfida planurile logice concepute de liderii Coloniei.
Toți locuitorii, în afară de mine, treceau acum prin momente de neliniște. Frustrarea, curiozitatea, curajul de a lupta cu necunoscutul, lăsau loc încet, unui sentiment nedefinit care, pe măsură ce evolua, devenea din ce în ce mai asemănător cu spaima.
Viața în colonie fusese întotdeauna liniștită, fără evenimente majore, liniară: totul funcționa pe baza unui plan dinainte stabilit: de la vreme, până la orarul fix al fiecărui locuitor în parte. Ne obișnuisem să știm azi ce vom face mâine, anul acesta, unde ne vom petrece vacanța peste trei sezoane. Energia electrică, apa, toate erau produse artificial în Colonie, prin procese tehnologice destul de complexe și, în consecință, la prețuri foarte ridicate și în cantități mici. De aceea, liderii Coloniei au decis raționalizarea lor, impunând o cantitate fixă pe cap de locuitor.
Ajunsesem să calculăm totul: absolut orice aspect al vieții noastre era privit din punctul de vedere a un milion de statistici ale Coloniei. Viața nu ne mai aparținea: era un simplu set de date pentru sistemul general.
Asta era Colonia – fondatorii ei au considerat că toate problemele din trecut ale omenirii au avut la bază erori logice – un “DA” atunci când trebuia spus un simplu “NU”.
În Colonie nu era posibil așa ceva, totul era controlat, plănuit și fixat dinainte de către Consiliu. Nimic nu se putea întâmpla fără ca liderii să știe de ce. Cel puțin până acum.
Îmi dădeam seama că ploaia de afară nu avea cum să convină nimănui. Nu corespundea noului mod de a înțelege lumea.
Reacția mea în fața membrilor familiei nu rămăsese fără urmări, așa cum sperasem în adâncul sufletului meu. Și totuși, o parte din tensiunea ce se formase era absorbită de evenimentele de afară.
Încă din ziua începutului ploii mă priviseră cu un anume dispreț, ca pe o persoană ce nu le împărtășește vederile, sinonime bineînțeles cu adevărul absolut. Pe măsură ce timpul se scurgea și nimeni nu observa vreo modificare în starea vremii, disprețul lor s-a prefăcut într-un fel de teamă, ca față de un șaman care, prin cuvintele lui, a invocat ploaia și va aduce acum cu el, distrugerea Coloniei. Un fel cu totul irațional de a gândi.
Nu, bineînțeles că nu-mi spuneau personal ce gândeau despre mine. Dar simțeam din plin acea ostilitate crescândă care mă înconjura de când avusesem curajul să mărturisesc că ploaia era un lucru senzațional.
Discuții despre mine existau în casă, e adevărat. O singură dată am reușit să aud, fără intenție bineînțeles, o replică a tatălui meu, care mă privea pe mine: “Din păcate nu va fi niciodată un Colonist adevărat!”
Din punctul lui de vedere, acesta era cu siguranță unul dintre lucrurile cele mai neplăcute cu putință – într-un fel cred că își asuma eșecul pentru educația mea. Dar pentru mine, a fi Colonist nu reprezenta în nici un caz țelul suprem al vieții mele.
De fapt, a ajunge cum spunea tatăl meu, “un adevărat Colonist”, ar fi reprezentat un adevărat eșec pentru mine. Niciodată nu mi-am închipuit
că-mi voi petrece întreaga viață aici. Visul meu era să mă întorc într-o bună zi pe Pământ și să trăiesc în aceeași lume în care m-am născut.
Aș vrea să mă trezesc în fiecare zi odată cu răsăritul Soarelui și nu la aprinderea automată a unor dispozitive de iluminat, să simt mirosul reavăn al pământului, în loc să mă înfioare răceala de mormânt a oțelului ce acoperă străzile Coloniei. Să văd cerul albastru pe care l-am părăsit fără voia mea, să ascult vântul jucându-se printre frunzele arborilor seculari din pădurile ce împrejmuiau orășelul în care mă născusem ... toate astea în loc să devin “un Colonist adevărat”.
Toți de aici trăiseră pe Pământ; nu puteam înțelege de ce preferau această viață fadă exploziei de culori pe care le-o oferea pământul natal. Nu vedeam frumusețea acestui mod de viață și de aceea nu puteam sub nici o formă nutri dorința de a deveni un Colonist în toată puterea cuvântului.
O ultimă încercare trebuia totuși făcută înainte ca eu să fiu declarat inapt pentru această lume, ale cărei reguli și formă le stabiliseră cu atâta precizie, fără să-i acorde cea mai mică șansă să se auto-organizeze.
Întrebarea a venit brusc, ca o lovitură a trăznetului în această atmosferă tensionată care se crease, o descărcare binevenită, un punct de la care însă aveam să încep un drum fără putință de întoarcere.
- Þie chiar îți place ploaia asta?
Era în întrebarea pe care mi-o pusese tatăl meu ceva care îmbina disprețul pentru evenimentele ce se precipitau, cu uimirea că fiul său putea să treacă de partea inamicului; pentru că ploaia de afară asta devenise: un inamic, din ce în ce mai de temut.
În privirea lui citeam mila misionarului creștin care încerca să ofere mântuirea unui indigen din Africa sau America Latină, izbindu-se de refuzul de stâncă al acestuia.
Am răspuns încercând să pun în singurul cuvânt pe care aveam să-l zic, toată încăpățânarea de care eram capabil, toată ura față de străzile metalice: “DA!”
Nu mai era nimic de făcut; avusesem ocazia să aleg de ce parte a baricadei eram și o făcusem! De partea necunoscutului care amenința liniaritatea unei vieți artificiale. Orice drum liniar duce undeva: eu vedeam prăpastia, ei vedeau Raiul – în asta consta diferență de mentalitate.
Mi-am lăsat familia privindu-mă ca pe o persoană care-și pierduse mințile; pentru ei eram nebun poate, dar eu abia acum mă simțeam ușurat.

3.


Am ieșit afară, hotărât să văd ploaia de aproape, să simt stropii căzându-mi pe față, să trăiesc această experiență de care fusesem privat.
Situația nu era chiar așa de bună cum mi-o închipuisem de la adăpostul sigur al casei mele. Nimic în Colonie nu era proiectat pentru așa ceva: străzile nu fuseseră prevăzute cu sisteme de scurgere, iar oțelul nu absorbea apa. Lucruri normale, dacă ne gândim că circuitul apei era unul artificial.
Oricine și-ar închipui că aceste elemente mi-ar fi putut schimba cât de puțin părerea, s-ar înșela cumplit. Ploaia era normală, lumea neadaptată ei nu, așa că vina aparținea în totalitate celor care nu o prevăzuseră.
Stropii grei făceau un zgomot teribil pe pavajul străzii; aproape că nu mă puteam concentra; apa atinsese deja o înălțime considerabilă. Obiectiv, ar fi fost mai bine să mă întorc, dar ceva mă împingea să merg în continuare, fără să știu unde, privind cerul Coloniei așa cum nu-l mai văzusem niciodată, răspândind mări întregi pe străzile perfecte până acum câteva zile.
Monitoarele amplasate pe drum transmiteau imagini cu pasajele inundate ale Coloniei, în contrast evident cu glasul egal și liniștit al comentatorului care îndemna oamenii la calm, pentru că, spunea el, “totul era sub control”.
Am pufnit în râs. Adevărul era că nimic nu era sub control. Toți erau îngroziți deoarece, în ciuda tuturor eforturilor, nimeni nu găsise cauza fenomenului.
Dar nimeni nu putea să afirme așa ceva ... oricum, nu în public; credeau că inteligența care le-a permis să creeze o nouă lume, perfectă în viziunea lor, le va permite acum să controleze această ploaie.
Un lucru era sigur, m-am gândit observând evoluția situației: dacă nu găseau un remediu, sfârșitul Coloniei era aproape. Mă întrebam câte dintre sistemele atât de bine puse la punct mai funcționau încă și câte vor mai funcționa mâine. De ce nu realizaseră un sistem de scurgere?
Începusem să vorbesc cu voce tare, când mi-am dat seama că nu mai eram singur pe stradă. Zărisem la limita orizontului o siluetă care se contura încet-încet printre picăturile tot mai dese ale ploii. M-am gândit că ar putea fi un muncitor care încearcă cumva să gestioneze situația ... era oricum ciudat că nu observasem nici unul până atunci.
M-am bucurat de întâlnire, pentru că doream să mă întorc acasă. Era o imagine frumoasă, imaginea casei pe care o părăsisem, dar acum eram ud până la piele ... singura problemă era că nu știam unde mă aflu și cum să ajung acasă, iar ploaia îngreuna situația.
Silueta s-a apropiat de mine. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, parcă mai slab decât părea de la distanța, destul de prost îmbrăcat (lucru neobișnuit pentru un membru al Coloniei, persoane care au de obicei o oarecare bunăstare materială). Nu acestea erau însă elementele care șocau cel mai mult, ci ... ochii. Nu o anumită expresie care putea să pară specială, ci dimpotrivă, lipsa oricărei expresii, un vid pe care părea totuși că-l umple ceva invizibil pentru mine, ca și cum, privind prin mine, ar fi văzut un infinit care-l copleșea, lipsindu-l de orice energie vitală.
Nu-mi plăcea deloc tovarășul meu de drum, în condiții normale l-aș fi considerat nebun și periculos și aș fi făcut tot posibilul să-l evit. Acum însă, imaginea lui și a ploii suprapuse peste starea mea spirituală au avut un efect cu totul opus...de fascinație. M-am apropiat de tăcutul bărbat, singura persoană care mai avusese curajul de a se aventura afară pe o astfel de vreme (pentru că observasem că nu avea nici o intenție de a veni el spre mine) : aș fi vrut să văd ceea ce vedea el...pentru că, în acea secundă, împărtășeam nebunia lui, asociam acel ceva cu adevărul pe care încercasem inutil să-l descopăr în societatea Coloniei.
Părea că abia atunci mă observase.; a întors privirea către mine și nu mi s-a mai părut atât de goală. Avea întipărită pe chip o expresie în care am descoperit mila ... aceeași milă pe care o analizasem mai devreme la tatăl meu ... față de o persoană care nu înțelege mișcarea universului. Dar mă îndoiam că viziunile celor doi asupra acestui fenomen coincideau.
M-am gândit să mă îndepărtez ... nu-mi plăcea să fiu privit așa; tocmai în momentul în care am făcut primul pas, i-am auzit vocea. Ar fi banal să afirm că vocea lui părea venită din adâncurile pământului, dar în acel moment părea o comparație potrivită. Lipsită de viață, și totuși de o putere ce părea că vine din afara vieții:
- Vino cu mine ...
Unde? Nu era genul de invitație la care să răspund fără alte detalii...semn că-mi nu-mi pierdusem încă de tot luciditatea. Am tăcut, privindu-l întrebător, în așteptarea unor informații suplimentare.
- Eu sunt Noe ... la lluvia ... ploaia ... no lo sientes...? Chiar nu vezi? Salvează-te ! Vino cu mine...
Am zâmbit, deși zâmbetul meu era unul nervos; doream să mă îndepărtez cât mai repede. Nu mai aveam nici o îndoială; cel din fața mea era un nebun, poate înnebunit de durere datorită unor pierderi suferite din cauza ploii, dar în ultimă analiză un nebun, deci imprevizibil, deci periculos.
M-am întors și am grăbit pasul ... îl simțeam însă că venea după mine. ..mai repede ... nu se oprea ... aproape alergam, dar nu puteam să câștig teren în fața lui ... era mai rapid ca mine ... îi simțeam răsuflarea grea și pașii ce se contopeau monoton cu zgomotul ploii ... la urma urmei, era doar o chestiune de timp până când ... mâna lui era pe umărul meu. O forță care mă depășea mă silea acum să mă opresc. Am strâns din dinți, mai mult furios de neputința mea decât înspăimântat de ceea ce se putea întâmpla ... nu s-a întâmplat însă nimic. Stăteam amândoi într-o așteptare lungă și grea, blocați într-o situație pe care eu nu puteam, iar el nu părea să aibă intenția s-o depășească.
Într-un final l-am auzit vorbind. Aceeași rugăminte pe care o mai repetase de două ori: “Vino cu mine”. Nimic mai mult. Am scuturat din cap, cât de puternic am putut și am încercat să mă eliberez. Se părea că ultima reacție a mea îl supărase, pentru că într-adevăr mi-a dat drumul, numai pentru a împinge cu putere. Forța lui și terenul alunecos m-au făcut să-mi pierd echilibrul. Am căzut, nu înainte de a auzi ultimele lui cuvinte, spuse cu o supărare legată mai curând de incorectitudinea deciziei mele:
- Nu înțelegi nimic! Ai fi putut să te salvezi... Păcat !!
Păcat...
Misionarul....
Pentru o secundă mi-a părut cu adevărat rău că nu l-am urmat. Mă chinuia incertitudinea: ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi mers cu el ... ar fi fost mai bine...?
Stăteam întins pe stradă ... nu mă vedea nimeni; singurul care ar fi putut să mă vadă plecase.
Am încercat să mă ridic: nu am reușit; o forța prea mare mă țintuia de strada rece și udă în timp ce stropii de apă mă loveau fără milă peste față, atât de reci și atât de duri încât simțeam că nu mai pot suporta mult situația în care mă aflam ... și pe măsură ce voința mea de a mă ridica creștea, pe atât îmi era mai greu s-o fac; ca și cum, odată cu lovitura, nebunul sau misionarul pe care-l întâlnisem (se exclud cele două noțiuni ?! Nu mai eram sigur...) aruncase asupra mea și un blestem de a rămâne mereu acolo ... între răceala moartă a oțelului și cea vie, dinamică a furtunii care îmi părea deja eternă (plouase într-adevăr mai mult decât avusesem ocazia să văd pe Pământ).
Trebuia să-mi adun forțele și să mă ridic ... nu mai puteam continua așa ... nu avea nici un sens ... de ce nu pot? Cu o sforțare supraomenească am reușit să ajung din nou pe propriile picioare, dar după primul pas, doar după un prim pas, lumea a început să devină opacă, zgomotul picăturilor mă amețea, mă dezorienta, nu mai eram capabil să merg mai departe ... am simțit cum picioarele mele refuzau să-mi mai susțină greutatea corpului...și am căzut din nou. M-am sprijinit de o clădire și am rămas așa.
Nu mai eram pregătit pentru o a doua încercare – eșecul îmi epuizase voința. Am închis ochii și am lăsat ploaia să cadă, să mă acopere ...nu mai luptam, de ce aș fi făcut-o ? Simțeam fiecare strop cum îmi cădea pe frunte, apoi se prelingea pe față pentru a cădea într-un final pe stradă. Nu mai eram dezorientat ... sau cel puțin nu mai luam dezorientarea ca pe un lucru rău. De fapt, era?
Simțeam cum nivelul apei urca mereu, acoperindu-mă încet ... mai întâi picioarele. Un ușor geamăt la senzația aceea rece ca gheața, apoi nimic.
A urmat corpul ... apa mă apăsa pe piept, respiram din ce în ce mai greu, trebuia să fac eforturi disperate pentru fiecare mișcare, cât de nesemnificativă ar fi fost ... de ce nu deschideam ochii? Ajunsesem cumva să plutesc deasupra păturii de apă ... simțeam asta ca prin vis, mi se întâmpla mie?
Dacă da, de ce nu deschideam ochii?

Ultima parte avea să fie și cea mai ușoară...mă întrebam cât timp avea să mai treacă până când apa avea să depășească nivelul capului meu, și cât timp de atunci și până la...
Într-o secundă mi-au trecut prin fața ochilor familia mea, Pământul pe care îl părăsisem, și...da...chiar și această Colonie, în care am trăit atât de mult, fără să o iubesc. Și o ultimă întrebare, o luptă cu Dumnezeul despre fusesem învățat că nu există, cu misionarul nebun, cu societatea Coloniei, cu trecutul pe care-l iubeam mai mult decât viitorul, și cu viitorul care nu știa să răspundă coerent la o simplă întrebare: “De ce?”
Mi-am pierdut cunoștiința.





4.

Nu știam cât timp stătusem așa. Nu prea mult, totuși, de vreme ce mai puteam să-mi dau seama de asta. M-am trezit, dar nu tot în același loc, nu pe stradă, ci pe o targă pe care o duceau doi bărbați îmbrăcați în halate albe, totuși extrem de ude din cauza ploii...medici desigur.
Mă salvasem deci...primul lucru pe care l-am observat după ce m-am mai liniștit în legătură cu situația mea a fost că ploaia încă nu se oprise. Străzile erau inundate, multe dintre structurile construite de coloniști distruse, totul părea o ruină...mă întrebam dacă mai era locuibilă.
Răspunsul mi l-a dat tatăl meu; într-adevăr, toată familia mea era acolo...dacă nu m-ar fi căutat ei, oare ce s-ar fi întâmplat până la urmă cu mine?
- Colonia a fost distrusă...aici...nu mai putem sta....mâine plecăm...Pământ.
Plângea. Nu-l mai văzusem niciodată pe tatăl meu plângând... desigur pentru distrugerea Coloniei..gândul acesta m-a înfuriat, oricât de proastă ar fi fost starea mea. Mi-am dat însă seama imediat, din privirile lui...nu-l mai interesa Colonia..plângea din cauza mea. Mi-am înghițit furia, rușinat că putusem să împing atât de departe concluziile și presupunerile mele.
Urma să plecăm spre Pământ...nu puteam să nu mă bucur de această consecință a ploii. N-am făcut-o însă în fața familiei mele, pentru că îmi dădeam seama cât au ținut ei la conceptul Coloniei...care acum eșuase atât de lamentabil. Nu i-am văzut niciodată mai uniți ca acum, când împărtășeau sentimente, nu numai concepte și idei raționale.
Mi-am adus aminte de întebarea pe care mi-am pus-o înainte să-mi pierd cunoștiința.
- De ce ?
Tatăl meu a părut cu adevărat tulburat de această întrebare a mea. Și-a strâns buzele și a șoptit un răspuns, mai mult parcă pentru el decât pentru mine:
- Nu știm.
Mai mult nu a putut să spună. Eram extrem de slăbit după perioada petrecută pe stradă, așa că am decis să închid ochii și să încerc să adorm...mai fericit decât fusesem în ultimele zile.
Nu mă interesa că eu “nu știu”. Asta realizasem mai demult. Altceva era mai important.
Recunoscuseră.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!