După ani scurși în sute de brațe, înabușiți în arome de piei catifelate, albe sidefii sau negre, Yalchin a înțeles ce căuta. Nu își găsise liniștea în contopiri carnale, nu își umpluse sufetul de nemurire printre tivurile de rochii și revărsările de dantele. Ci acum, abia acum, începea să înțeleagă, că de fapt căutase o drojdie Julietiană, care să facă să dospească aluatul din eul lui nemanifestat, să se întindă ca o caracatiță în pântecele universului, să soarbă frânturi de nemurire prin ventuze filiforme. Când a vorbit cu Maria, a simțit acele firișoare cum se desprindeau din el, cum sistemul de canalicule drena lichide absolute și biata lui carcasă umană se umplea de secrețiile acelui Univers. "Iubirea e vie", și-a spus Yalchin, "și orice celulă vie are ADN, deci asta înseamnă că iubirea are ADN". Și mândru de descoperirea lui, și-a propus să se avânte în elicele de acizi, printre treptele de baze azotate, să umple mii de caiete cu formule chimice ale iubirii. Se trezea noptea, înnecat de traspirație, dar cu o privire în care mai luceau încă plăsmuirile nopții, se vedea aivea în laboratoare sofisticate, scriind formule, spărgând cu dalta chimiei zidul nedeslușit de atomi . Într-o noapte, s-a visat chiar pe muntele Sinai, se făcea că era Dumnezeu și-i înmâna lui Moise, prima tăbliță pe care era scrijelit codul iubirii
....