- Nu sunt liniștită de loc, bărbate. Sunt tot cu gândul la Zaharie. L-ai dus la omul acela, de departe, să-i păzească oile. Dacă acel om, pe care noi nu l-am cunoscut nicicând, îi un om rău și se duce la jendari și-l spune. La asta te-i gândit?
- Ba gânditu-m-am și la asta. Dar m-am gândit și că nu putea sta luni ori ani în pivniță. Tot îl vedea cineva când iese prin curte. Dacă mai vin odată jendarii nu mai are scăpare. Știu unde l-am dus. Ziua se vede până departe. Acolo se poate ajunge numai pe o potecuță. Vezi pe ori cine ar veni de jos. Dacă ar vedea pe acei cu pene de cocoș la pălărie ar putea fugi. Noaptea câinii dau de veste. Latră într-un fel la sălbăticiuni și într-alt fel la oameni. Nu poate fi luat nici ziua nici noaptea pe neașteptate. Barem poate fugi să se ascundă. Dincolo de creastă, mai la vale, îi pădure de brad. Doamne, frumos îi pe acolo!
- O fi, Niculae. Dar la vânturi și frig nu te-ai gândit?.
- Nu-i nici un bai. Poate să plouă, să ningă, să bată vântul, să fie gerul gerurilor, prin cojoc nu simți nimic.
- Dar el nu-i obișnuit cu o astfel de viață.
- Ba-i obișnuit cu greutățile, mai mult decât credem noi. Și acolo nu-s așa de mari ca cele prin care a trecut. Eu cred că o să fie bine. Ion Lebu, stăpânul oilor, pare să fie un om cinstit. Uite ce mi-a dat, zicând că îi pentru o parte din sâmbrie: trei piei de oaie argăsite, trei ne argăsite și două burdufuri de brânză. Cu brânza acesta și cu cea pe care am luat-o, tot de la el, pe grâu și cucuruz, avem doi ani. De aceia zic eu că-i om cumsecade. Dacă ar fi avut de gând să-l dea prins pe băiat nu i-ar mai fi plătit. Am văzut eu că i-a plăcut de Zaharie. N-a mai avut el de mult, ori poate că niciodată, astfel de cioban
- Să dea Dumnezeu să fie cum zici tu bărbate
Când fetele au observat lipsa fratelui lor la început s-au speriat. Întrebându-și tatăl acesta le-s răspuns:
- Trebuie să uitați că a fost acasă. N-a fost și gata! Dar fiți liniștite. Totul o să se termine cu bine.
Înainte, cu vreo două săptămâni, de a se lăsa postul crăciunului au primit o veste. Din spre Capul Dealului a intrat în sat o căruță străină .
În coșul ei behăiau vreo patru oi legate strâns de picioare. Omul a oprit chiar la poarta lor. A intrat în curte cu o oală mare de pământ în mână.
- Ce vânt te aduce omule. De unde vi și încotro te duci? Ce ai acolo?
- Bade Niculae și lele Mărie, mă duc cu niște oi la târgul din Șeica. Vecinul meu, Ion Lebu, o zis să vă las oala aceasta, cu sloi, așa cum va-ți vorbit azi-vară la târgul din Ocna.
O bucurie fără margini i se citea lui Niculae pe față. A înțeles că era semn de la băiatul lui. Aceiași bucurie era și în sufletul nevestei care a înțeles și ea, dar nu chiar de la început, despre ce este vorba. De la Zaharie știa acest om unde-i și cum arată casa lor. Că prin acest om vorbea fiul lor care le spunea că este bine, tot la același stăpân și uite a mai primit o plată de la acesta, sloiul din oală. Era în acea oală, după mărimea ei, o oaie întreagă, fiartă și friptă în propria-i grăsime. Și ei făcea mai demult, la începutul toamnei, sloi din oaia stearpă care era cea mai grasă.
- Mulțam fain, om bun. Spune-i prietenului meu Ion că sunt mulțumit de ce mi-a trimis și că pe aici toate sunt bune și la locul lor.
- Așa am să fac bade Niculae și lele Mărie.
- Umblă sănătos și în pace om bun
După ce a plecat omul, pe care nici nu l-au întrebat cum îl cheamă, Niculae zise doar atât:
- Þi-am spus eu?
Iar nevastă-sa:
- Îi bine! Doamne nu suntem vrednici să-ți mulțumim.
În dumineca dinaintea postului s-au spovedit și cuminecat. Și-au ușurat sufletul. Parcă dumnezeu le-a spus prin gura părintelui vorbele de îmbărbătare.
A trecut sărbătoarea crăciunului și apoi a anului nou. În zadar s-a străduit învățătoarea ce tânără, ajutată de Victoria și alți copii mai mari să facă, precum în toți anii, serbarea de crăciun. Copiii au învățat poezii, cântece și o mică piesă de teatru. Asta pe lângă colinde și „verșurile celor trei crai” care anunțau nașterea Domnului și întâmplările legate de copilăria Lui. A fost în zadar pentru că a venit poruncă de la primărie că sunt oprite serbările școlare din „feriile” crăciunului și „ori care alte serbări de ale românilor”. Dar mulți oameni când îi primeau pe copii cu colindul, ori cu craii, îi punea să spună și poezii și cântece învățate pentru serbare
Oamenii, mai ales bărbații, știau de ce a fost oprită serbarea. Stăpânirea nu putea uita că acum un an și jumătate când a intrat armata din România, în Ardeal, unii învățători au ieșit înaintea lor cu copii ce știau cântece oprite. De aceia mulți învățători, e drept că din alte părți, au fost duși și închiși. La fel au pățit și unii preoți care au ieșit cu patrafirul și crucea. Oamenii spun că popa din Poplaca ar fi fost judecat și o să i se ia capul ori o să fie împușcat. În primăvară s-au auzit și alte grozăvii. Prin gazetele, tot mai puține, pe care le mai primea părintele, scria tot mai des despre armata română care a fost bătută de a trebuit să plece, din București, împreună cu regele. Că intrarea americanilor în război nu i-a ajutat pe români. Că așa tare au fost bătuți că au trebuit să încheie pace cu cei doi împărați. Se dădea ca sigur faptul că rușii nu mai vor să lupte și fac fel de fel de blăstămății, pe unde se află și că românii sunt atât de nerecunoscători încât au luat o bucată din Rusia, când au văzut că armata ei a slăbit.
Dar părintele îi lămurea, pe cei în care avea încredere, de cum stau lucrurile care nu erau întotdeauna ca la gazetă. Printre cei lămuriți, care duceau mai departe vorbele popii, în șezătorile lungi din iarnă ori pe butucul de la poartă în după amiezile de duminică ori din alte sărbători ale primăverii și verii, era și Niculae. Tot mai puțini spuneau că cei care vorbesc astfel, umblă „după cai verzi pe pereți”. Tot mai mulți știau acum cine sunt adevărații vinovați de morții pe care ei îi plângeau ori de cei care veneau schilodiți din bătaia cea mare

.
-