Nici nu știi ce să faci. Mai ales când nu adori neapărat oamenii cu care ești. Ce naiba să faci ? Mai te plimbi pe plajă ziua, mai mergi noaptea și te întinzi să admiri stele, mai fumezi o țigară care mereu te liniștete și, nu știu, mai bei o coca cola turcească.
Azi noapte nici n-ai putut să dormi. Adică adormisei, știi. Avusesei o zi plină de mister. Gen umblat prin centrul orașului, cotrobăind printre chestii, vizitând muzee, holbând ochii și alte târâșenii. Numa' tâmpenii. Să-ți dai ochii peste cap, nu alta. Să fii nevoit să te ții după alții, să trăiești în grup, o minune. Să te duci în centrul orașului și să stai la o masă unde turcii o dau în exhibiționism, își desfășoară primitivitatea gestuală, bat cu mâinile în mese, aducându-ți aminte de lăutari, și zâmbesc într-una. De râs, la fel. Te uiți și realizezi că ei sunt chiar fericiți. Îți vine iar în minte - clasele sociale de jos, în ascuns, sunt mult mai fericite decât cele din fruntea societății - unul dintre pasajele mișto ale unui autor căruia n-ai chef să-i spui numele asta ca să nu aduni prea multe nume de autori, dă-o 'ncolo.
Cum să le explici oamenilor ălora așa de încântați de muzica lor turcească, lălăită și strigată că ție nu îți place la fel de mult. Stai în autobuz, zici merci că în sfârșit gata cu toate evenimentele, și acum când erai pe punctul să te destinzi, simți o tresărire. Ãștia încep să o lălăie. Tărăgănare în autobuz, lângă urechea ta. Iar apoi, încep să bată din palme. Noi ceilalți care nu suntem turci ne uităm unii la alții și nu spunem nimic. Mai schițează câte unul un zâmbet, doar turcii sunt numai un zâmbet, și tre' să recunosc au o dantură numa' perle albe în contrast la unii mai foarte închiși și cu-o expresie corespunzătoare, ai o imagine de ți-e mai mare dragul să cobori. Și când încep să-ntindă și mâinile și să le și bâțâie te gândești și-ți aduci aminte de tot neamul frumos țigănesc.
Ce să mai, crimă și pedeapsă, agonie și extaz, în autobuz.
Și încep ăștia să aplaude, pe aia tărăgănată și lălăită tocmai când tu te pregăteai să te odihnești și destinzi, când deodată, ai tresărit. Chiar atunci se întâmplă.
Și cum stăteai tu așa, observi că oamenii ceilalți fără niște perle așa evidente, nu se îngrămădesc să aplaude.
Da' turcii ăștia nu prea empatizează și-ncep să te îmbie s-aplauzi și tu, gen hai mă, aplaudă. Și deodată oamenii încep să aplaude și tu iar te intrebi, frate, ce dracul caut aici. Între timp te bucuri că ai nu știu ce agendă în brațe și-un cd player iar asta ți-ar putea pretexta neputința de a aplauda fără să-i jignești pe frații gazdă. Doar că atunci când turcul ăsta ți se adresează expres și-l sesizezi prin gestică, uite și tu cât de impotent sunt să aplaud, turcoaica ce tocmai s-a așezat lângă tine se oferă să îți țină ea agenda și toate cele, iar tu subit și în gând, o înjuri în tăcere.
Ce este amuzant și misterios e că de la toată starea aia neplăcută pe care o aveai, când începi să aplauzi, deodată te destinzi și începi să te simți mai bine, chiar bine. Începi și tu să zâmbești, și pe alocuri te trezești chiar cântând.
Nici nu știi ce să mai crezi uneori.