Am plecat,

ti-am spus,
Te rog tine-ma strans,
Sa nu cad din inaltul cerului,
Aburul procreeri,lansat pe pamant,
In numele domnului,
Frumos aranjat in pubele de gunoi de pe strazi.


Mi-a spus te iubesc,
Probabil a fost precum primul strop de ploaie profunda,
Ca si ciocolata calda ce insenina toamna si discutiile filozofice interminabile.
Prezent inexistent.Fac o parabola urbana incercand sa primesc semnal de cablu pe gratis.
Endorfinele imi ucid reginele de pe strazi,
Chiar daca realitatea le facea sa fie doar niste prostituate

Prieteni adevarati,sa diavoli cu care fumezi iarba cand parintii sunt plecati,
Sa iti viziteze rudele la azil,
Romanie moderna,
Doar oameni comunisti.

Poate dereglat din simplul nonsens al frazei,
si intelege (draga cititorule ca sa nu te fac dobitoc).
Caci furia mea reprimata e ceea ce se numeste arta si totusi in sinea cuvintelor.
Ca si o nota pe un portativ,totusi acest cantec ar parea dereglat.
Ca si o pictura,una abstracta mai mult ca sigur.


Imi iubesc lumea,
Probabil si ultimii 3 milioane morti o iubeau.
Iubesc femeile cu tot ceea ce inseamna libertatea de a iubi (noi o numim preacurvie)
Sunt acel timp analogic,ratacit in lumea digitala,precum un sunet strain in noianul timpului.Nu il parafrazez pe kafka dar oricum, doza de mortalitate ar suna mult prea pretentios daca ti ai schimba forma

Moralitate,si intelesul de a fi posac,
Exercitiu de aritmie muzicala,
Alergand pe autostrada cu bemoli intrand in alte note.