“Pentru că praful pe care mi-l arunci de fiecare dată în ochi mă împiedică să văd că de fiecare dată când pleci iei câte ceva din mine. De cele mai multe ori nu simt. Pentru că există îndeajunsă speranța încât să umple golurile.”

Prea toamnă.

Am ajuns momentul în care nu sunt mulțumit că te văd aproape zilnic.Aș vrea ca întreaga mea viață de acum înainte să fie o dimineață langă tine care să se repete la nesfârșit.Aș vrea să te văd în fiecare moment în care mă gândesc la tine.Într-o mare de picuri vreau să te țin în brațe atunci când plouă; vreau să te țin în brațe când ești așa cum ești tu întotdeauna,adică veselă și plină de viață…nu îmi place când ești supărată fiindcă brusc mă întristez și eu.Întotdeauna voi sta lângă tine.Și voi sta pentru că îmi pasă…nu mă pot dezlipi de tine și nu mă poți dezlipi de tine !

Am fost în jurul tău până acum, sunt lângă tine acum, voi fi lângă tine și de acum încolo.Mi-ai plăcut într-un fel ciudat, parcă de la început tu erai ceea ce s-a întâmplat să fie.Și va continua să fie.Nu m-am întâlnit cu tine să te cuceresc, să te atrag sau orice altceva. M-am întâlnit cu tine să văd ce-am pierdut în anii de liceu când nu te știam.Sincer să fiu, nici măcar nu m-am gândit la o relație cu tine. Sau, poate m-am gândit.Însa după ce ne-am întalnit prima dată … am simțit “scânteia” !

În inima mea e un pastel de toamnă...