După tot ce s-a întâmplat, viața și-a pierdut orice semnificație pentru mine. Am doar șaisprezece ani, dar mă simt bătrân și obosit, iar moartea, care îmi dă târcoale cu insistență, e o izbăvire. Aștept cu nerăbdare sărutul ei dulce, aștept uitarea în care mă voi cufunda, aștept să dispară tot ce am urât în lumea asta. Mă simt atât de obosit…
Cum stau întins, cu trupul zdrobit, mirându-mă că sunt încă în viață, amintiri mă încolțesc din toate părtile, amintiri neplăcute, amintiri cumplite, pe care aș da orice să le uit. Am din nou șapte ani……..
Bunicul lovi încă o dată, crud, nemilos, fără să-mi lase nici o șansă de a opri lovitura, aruncându-mă la mai multi metri distanța înapoi. Se apropie și mă privi rece, cu infinită aroganță.
— N-ai să înveți niciodata, spuse disprețuitor.
Eram plin de sânge și noroi, simțindu-ma mai obosit și descurajat ca niciodată. Bunicul era mult mai puternic decât mine, o știa la fel de bine cum o știam și eu, însă continua cu aceste confruntări inutile, din care de regulă eu ieșeam extrem de șifonat, în timp ce el părea că îsi făcuse plimbarea de dimineață.
Am întins mâinile în față, așa cum mă învățase, minunându-mă de cât de mici și pline de vânătăi erau. De când îmi puteam aduce aminte, luptele regulate cu bunicul lăsaseră urme adânci asupra trupului meu, și nu era seară în care să nu simt asprimea loviturilor sale. Asta ar fi trebuit, așa cum îmi dădea de înțeles, să mă facă mai puternic, însă datorită durității excesive ale antrenamentelor sale, eram un copil foarte mic și slab.
Cred că atunci îl admiram pentru puterea lui nemăsurată, dar îl uram în aceeași măsură pentru felul în care mă trata. Bunicul era înalt și bine facut, însă nu mătăhănos. Chiar și cele mai neînsemnate mișcări pe care le făcea aveau o eleganță aparte, o eleganță înnăscută, pe care nici nu cred că o conștientiza. Avea părul lung și întunecat, ochii, albaștrii, vii, exact ca ai mei, nasul drept, privirea rece și hotărâtă. O cută îi apărea în mijlocul frunții când îl nemulțumea ceva, și cum, atunci când se afla în compania mea, părea întodeauna nemulțumit, cuta nu dispărea niciodată. Avea trăsăturile frumoase…însă răceala lui de gheață, ca și sclipirea răutăcioasă și adesea disprețuitoare ce îi apărea uneori în ochi, îl urâțeau.
Am închis ochii, încercând să-mi limpezesc gândurile și să pun în aplicare ce mă învățase într-unul din rarele momente cand nu mă znopea în bătaie. Vizualizam deja în gând globul de energie care, prin concentrare maximă, se năștea în mâinile mele împreunate. Însă înainte să apuc să termin vraja, m-a lovit din nou cu cruzime, proiectându-mă într-o baltă mocirloasă.
— Măcar atâta lucru credeam că ai învățat până acum, pufni disprețuitor. Niciodată să nu închizi ochii când ești într-o luptă.
— Sunt prea obosit, facem asta de ore. Dacă aș putea să mă odihnesc puțin. Bunicule, te rog, am spus prividu-l rugător, ridicându-mă cu greu și dorind să termine odata cu așa-zisele lui antrenamente. Nu vreau să mai lupt.
— Vino aici, a spus, făcând un gest autoritar cu mâna, care îmi indica locul din fața lui.
I-am urmat ordinul fără șovăire.
— Îngenunchează.
Pentru o clipă, am ezitat, căci, în ciuda faptului că devenise o rutină să măture terenul de antrenament cu mine, niciodată nu ma pusese să mă umilesc.
— Îngenunchează, a repetat, pe un ton mai blând.
Am făcut întocmai.
Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, sabia lui se odihnea pe pieptul meu, împungându-mă dureros, iar privirea lui era mai rece ca niciodată.
— Ar fi bine să asculți cu atentie ce am să-ți spun, Elijad, pentru ca nu intenționez să mă repet. Nimeni din clanul nostru, vechi de mai bine de 1000 de ani, n-a îngenunchiat niciodată în fața nimănui. Dacă mai faci asta vreodată, îți jur, te voi ucide cu mâna mea.
Privirea i-a devenit mai pătrunzătoare, tonul mai hotărât.
— Dacă nu te întrenezi acum, dacă nu îți dai toată silința, ceilalți te vor călca în picioare. Nu te-am crescut ca să faci de rușine numele strămoșilor tăi.
Am rămas tăcut, așteptând să continue, însă el și-a retras demn sabia și s-a îndepărtat cu pași grei. Priveam în urma lui, fără să înțeleg la ce se referise. Au trecut ani până să înțeleg………
Amintirea s-a estompat, iar pașii bunicului s-au transformat în alți pași, mult mai ușori și mai apropiați de mine. Am incercat să deschid ochii, însă ploapele refuzau cu încăpățânare să mă asculte, în timp ce din partea cealaltă a patului simțeam un parfum feminin, foarte aproape de capul meu.
— Crezi că va trăi?
Vocea bărbătească, foarte îngrijorată, din câte îmi dădeam seama, căzu ca o sentință în încăperea tăcută, făcându-mă să înțeleg, pentru prima oară, cât de aproape era moartea de mine. Și să mă bucur.
— În acest moment nu mă pot pronunța, veni răspunsul sec al femeii din cealaltă parte a patului, cu un strop de iritare în voce. Energia lui s-a pierdut aproape de tot, iar eforturile mele nu par a da nici un rezultat.
Urmară câteva clipe de tăcere.
— Marcus, depășește puterea mea de înțelegere cum de poate fi încă în viață, continuă femeia. Nu te uita așa la mine, nu e ca și cum aș dori moartea băiatului, dar în mod normal, la vârsta lui, este imposibil să continue să trăiască după demonstrația de putere pe care abia a făcut-o. Mă îndoiesc că un vrăjitor matur ar fi putut supraviețui după toate cele întâmplate.
— Înseamnă că băiatul nu e obișnuit, replică bărbatul parcă puțin înveselit, accentuând ultimul cuvânt. Putem spera că o să-și revină?
— Sincer, n-am idee. Așa ceva n-am mai întâlnit niciodată, iar dacă se va vindeca, în mod sigur n-o va face datorită cunoștințelor sau încercărilor mele. E ceva mai puternic care îl ține în viață, și, Marcus, nu țin să-ți reamintesc că baiatul ne-a înspăimântat deja pe toți prin ce a arătat. Nici nu mi-am imaginat, în ciuda tuturor zvonurilor, ca exista un vrăjitor care, nefiind nici măcar major, poate da dovadă de atîta…….vorbele ei se pierdură, însă fără îndoială, și eu și bărbatul înțelegeam la ce se referea. După cum bine vezi, continuă ea dupa o lungă tăcere, nu îmi ascund gândurile și nici îngrijorarea. Ferească zeii ca orașul să afle că…
— Lasă-mă pe mine să mă îngrijorez de asta, Calista, spuse bărbatul, și am observat că vocea îi devenise din nou serioasă. În acest moment, unica ta preocupare e ca acest copil să nu moară, dar, de mare importanță, să nu moară aici. Se auziră din nou pași, de această dată îndepărtându-se, iar bărbatul continuă:
— Ar fi mai bine să mergem în birou, e posibil să îl trezim.
— Mă îndoiesc, spuse femeia pe un ton foarte sceptic. În starea lui..
— Oricum, avem multe de discutat, o întrerupse celălalt scurt, și nu vreau să fim deranjați. După cum ai intuit, evenimentele din ultimele zile au schimbat radical poziția noastră, iar dacă nu suntem atenți, toata munca din ultimii ani se va prăbuși ca un castel de cărți de joc. Aș vrea să mă ajuți în……..
Vocile se pierdură, lăsându-mă din nou singur. Doar cu amintirile….
Până la vârsta de 8 ani, bunicul s-a ocupat exclusiv de educația mea, care, fie spus între noi, consta în antrenamente epuizante de dimineața până seara. Din ce am observat, când oamenii vorbesc despre copilăria lor, evocă întodeauna o amintire plăcută, sau o întâmplare amuzantă, care le aduce un zâmbet nostalgic pe buze. În cazul meu, pot spune că în întrega perioadă petrecută alături de bunicul nu mi s-a dat nici un prilej să râd sau să mă bucur. M-a învățat să urăsc atât de bine, încât la vârsta de 8 ani eram morocănos și ursuz, arogant și foarte mândru de originea mea, gata oricând să dezaprob sau să lupt. Da, s-a străduit să mă modeleze prin suferință după chipul și asemănarea lui, și într-un fel, chiar a reușit.
Domeniul Vicious a fost, de când mă stiu, un loc aproape pustiu, acoperit complet de păduri, de o sălbăticie legendară. Bunicul avusese o deosebită grijă să păstreze astfel lucrurile, iar mult mai târziu, când trecuse ceva vreme de când părăsisem acel loc, am aflat că destui conducători de clanuri considerau că întreaga pădure fusese vrăjită să asculte ordinele moștenitorilor Vicious. Era de altfel doar o prostie…însă s-au găsit destui care să se încreadă în astfel de vorbe.
Pe măsură ce creșteam, cruzimea modului în care se purta cu mine devenea din ce în ce mai pronunțată. Când nu era mulțumit, o simplă privire încruntată le dădea de înțeles servitorilor ca nu era nevoie să mănânc, și nu de puține ori mi-am petrecut serile înfometat, întrebându-mă cu ce greșisem ca să îl fac să mă trateze astfel.
Casa în care locuiam era avea două etaje; parterul era format din o încăpere mare, pe care bunicul o folosea pentru a-și primi vizitatorii, biblioteca și bucătăria, unde stăteau de regulă cei patru servitori pe care îi aveam. Lipită de casă era o anexă uriasă, folosită de asemenea ca sală de antrenamente, iar lângă ea, grajdul în care bunicul sau însoțitorii săi își adăposteau animalele. Unul dintre servitori își dăduse osteneala să mă învețe să scriu și să citesc, însă în ciuda faptului că îmi însușisem satisfăcător toate învățăturile lui, nu am manifestat niciodată un interes aparte pentru această îndeletnicire. Nici bunicul nu a insistat asupra acestui aspect, considerând că era de ajuns ceea ce știam.
Camera mea se afla la primul etaj. Era mobilată simplu, cu un pat, două dulapuri unde îmi țineau cele câteva rânduri de haine pe care le aveam, o masă și două scaune. Când venea, bunicul stătea în camera aflată lângă a mea, în timp ce servitorii se îngrămădiseră în camerele aflate la ultimul etaj, cele două femei într-una și cei doi bărbați în cealaltă.
Aproape tot timpul eram singur. În ciuda faptului că nu aveam decât opt ani, servitorii se fereau ca de foc să rămână singuri în aceeași cameră cu mine, și simpla mea prezență îi făcea să îmi arunce priviri înfricoșate și să caute să dispară cât mai repede din preajma mea. Nu reușeam să înțeleg ce făcusem de le inspiram o asemenea teamă. Evitau să mă privească și nu îmi vorbeau decât dacă era absolut necesar, accentuând sentimentul de singurătate care mă stăpânea.
Întâmplător, am descoperit că, în tăcerea nopții, îi puteam auzi câteodată vorbind. Șoapte înfricoșate, ce ajungeau cu greu până la urechile mele
De regulă bunicul lipsea perioade îndelungate, timp în care mi se explica o vraja sau un exercițiu de luptă care cu trecerea timpului devenea din ce în ce mai complicat, iar când se întorcea trebuia să îl cunosc la perfecție, fiecare greșeală costându-mă reproșuri dure sau, mai rău, lupte cu el. Nu sunt sigur, dar având în vedere faptul că era singura persoană cu care intram în contact, instinctiv îmi îndreptasem toate sentimentele, bune sau rele, către el. În ciuda faptului că îl uram, aveam o dorință obsesivă să îi obțin aprobarea, și de aceea îmi dădeam toată silința să îi urmez întocmai instrucțiunile. Bunicul era înalt, puternic și foarte stăpân pe sine…genul de războinic pe care nu puteai decât să îl admiri, și aș fi dat orice ca să îi schimb atitudinea față de mine. Însă oricât mă străduiam, pentru el nu era niciodată de ajuns. Niciodată nu m-a încurajat…niciodată răceala din privire nu i s-a schimbat. Nu cred că i-a pasat vreodată de sentimentele mele. Doar de calitățile înnăscute de a distruge.
Aș fi poate nerecunoscător dacă nu aș admite că, în ciuda modului inuman în care se desfășurau antrenamentele mele, bunicul era un maestru desăvârșit în toate stilurile de luptă, lucru care m-a ajutat enorm și pe mine.
— Sunt trei elemente de mare importanță care deosebesc un războinic prost de unul bun, îmi spuse într-o dimineață însorită, când ne antrenam pe terenul de afară. Primul este forța, continuă, trăgându-și de pe spate una dintre săbii, a cărei lamă era de două ori mai mare decât mine. Dintr-o singură mișcare fulgerătoare, reteză aparent fără nici un efort un copac, aș cărui trunchi cu greu l-aș fi putut îmbrășișa.
Privirea lui nespus de rece se opri din nou asupra mea.
— Acum încearcă și tu.
I-am copiat întocmai gesturile, însă lama sabiei mele, în loc să reteze copacul, reuși doar să se înfigă adânc în trunchiul său.
— Nu ai destulă putere, spuse dojenitor, în timp ce eu mă chinuiam rușinat să scot sabia. Dar putem remedia acest lucru. Vino aici.
Am scos cu greu sabia și m-am apropiat.
— Vraja ma seo este cel mai de seamă bun al nostru, transmis din generație în generație pe linie masculină. Secretele ei au rămas și trebuie să rămână cunoscute, a continuat, vocea devenindu-i amenințătoare, doar de membri clanului nostru.
A apucat mânerul propriei săbii cu amândouă mâinile și s-a așezat în poziția de atac, cu tăișul îndreptat în sus, iar vârful paralel cu pământul.
— Ma seo.
Lovitura a fost atât de rapidă și de puternică, încât copacul pe care și-l alesese ca țintă căzu abia după câteva secunde la pământ.
— Fii atent, m-a atenționat, văzând că rămăsesem nemișcat, cu gura căscată. Ma seo permite declanșarea unui singur atac fulgerător, prin concentrarea întregii energii într-un singur punct. În acest caz, lama sabiei mele.
Continuam să îl privesc cu ochii mari.
— Încearcă din nou.
Am copiat întocmai gesturile pe care el le făcuse cu puțin timp în urmă, în timp ce glasul său neîndurător mă îndruma:
— Închide ochii și concentrează-te doar asupra tăișului sabiei tale. Imaginează-ți că dai lovitura cu întregul tău corp, cu doar cu lama sabiei. Copacul ăla e un dușman. Ezită, chiar și pentru o clipă, și vei muri. Lovește.
Strigătul său m-a trezit. Am deschis ochii și am lovit din toate puterile, sabia transformându-mi-se într-un arc orbitor, care înaintă fără să întâmpine nici o rezistență. Câteva clipe am rămas amândoi tăcuți și nemișcați. Copacul nu se clintise. Apoi, încet, trunchiul retezat căzu la pământ într-un zgomot asurzitor.
— Bine, a fost tot ce a spus bunicul. Vraja ma seo ți se potrivește.
Era pentru prima oară când mă lăuda.
— Să continuăm. Cel de-al doilea element care face diferența pe câmpul de luptă este agilitatea.
Își băgă cu mișcări calculate sabia uriașă la loc în teaca din spate și trase de la brâu cea de-a doua sabie din cele trei pe care le avea, cu lama mult mai îngustă și mai fină.
În o clipă, lovi fulgerător de patru ori cu atâta repeziciune, încât păru că sabia sa nu s-a mișcat decât o singură dată. Însă copacul căzu retezat în patru părți, confirmându-mi ce reușisem să surprind cu coada ochiului doar concentrându-mă la maximum asupra mișcărilor sale.
— Nu cred că pot face asta, am spus, dându-mă un pas înapoi.
— Într-adevăr, nu poți, a replicat el, cu o strâmbătură de nemulțumire. Cel puțin nu acum. Dar va veni o zi...a scuturat capul și a continuat...cel de-al treilea element ce face disticția între învingător ce învins este experiența. Nici asta nu ai, a continuat disprețuitor. Însă și acest lucru poate fi remediat.
Nu prea înțelegeam ce vrea să spună.
— Fiecare clan are propriul său stil de luptă, dezvoltat de-a lungul a nenumărate generații. Unele, chiar de-a lungul a câteva sute de ani. Cu cât îți cunoști mai bine dușmanul, cu atât ai mai multe șanse de a îi cunoaște slăbiciunile...și de a îl învinge. Fiecare dintre aceste stiluri și implicit, fiecare slăbiciune a acestor stiluri trebuie să îți fie ție cunoscute.
Și într-adevăr, până în momentul în care destinul ne-a despărțit, bunicul și-a dat toată silința pentru a mă învăța stilurile și slăbiciunile celorlalte clanuri. Cum de ajunsese să le cunoască atât de bine am aflat mult mai târziu. Cert e însă faptul că putea executa unele dintre mișcări mai bine chiar decât cei care le inventaseră.
— Există și un al patrulea element, a spus rar bunicul după o lungă tăcere, cunoscut însă doar de cei puțini, care transformă un luptător bun într-unul excepțional. Privirea sa pătrunzătoare s-a fixat din nou asupra mea: capacitatea de a intui mișcările adversarului tău înainte ca acesta să le execute.
Mintea mea de copil cu greu putea concepe atâta putere.
— E posibil așa ceva? am șoptit.
— Îți voi arăta. Atacă-mă, a fost tot ce a spus el.
Am tras scutul și mi-am așezat sabia cu vârful înspre el, în poziție de luptă. Piciorul drept puțin înainte, trunchiul înclinat pentru a da mai multă forță atacului, scutul acoperindu-mi toate părțile vitale, exact așa cum mă învățase. Sabia mea a deschis un arc luminos, însă el a blocat cu mult calm lovitura mea cu propria sabia, a dat drumul scutului din cealaltă mână și imediat și-a răsucit tot corpul și m-a lovit cu putere cu cotul în piept, prea repede pentru ca eu să mai apuc să blochez cu propriul scut, aruncându-mă înapoi.
— Vezi? a spus înaintând, în timp ce eu mă ridicam cu greutate, chinuindu-mă să îmi reglez respirația. Am știut chiar înainte ca tu să pornești atacul unde aveai de gând să lovești.
— Dar cum ...cum e posibil asta, bunicule? am gâfâit eu, nereușind să înțeleg cum îmi citise fiecare gând și fiecare intenție.
— Stai jos, a mârâit, enervat din cauza slăbiciunii mea. A continuat în timp ce eu mă așezam: poziția sabiei tale, ținută cu amândouă mâinile pe partea ta stângă, ca și poziția piciorului tău de sprijin, indica cel mai sigur un atac în dreapta mea. Vârful sabiei nu era îndreptat înainte, ci într-o parte, deci în mod sigur atacul avea să fie unul paralel cu pământul, ce trebuia să lovească undeva la șoldul meu drept sau la gât, într-un singur arc bazat pe forță. Înainte să ataci, te-ai asigurat printr-o privire că scutul meu e în cealaltă parte, lăsându-ți astfel spațiu să pătrunzi. Și nu în ultimul rând, a adăugat disprețuitor, te-ai prefăcut la început că vrei să ataci în cealaltă parte, însă a fost doar un șiretlic copilăros. Oricine ar fi văzut prin el.
— Ai intuit într-o clipă toate astea? am șoptit înspăimântat.
— Da.
La acea vârstă, nu puteam înțelege complexitatea tehnicilor pe care se străduia să mi le însușesc, complexitate care m-a obligat, fără voia mea, să mă maturizez cu mult înainte de vreme.
La 8 ani, bunicul mi-a spus ca perioada de antrenamente se terminase și că urma să fiu trimis la școală, pentru a-mi începe, așa cum el însuși s-a exprimat, studiile. Îmi vine greu să îmi amintesc acum ce am simțit în acel moment, dar cred că era și bucurie și tristețe în același timp. Bucurie deoarece evadam de sub tutela lui, deoarece urma să întâlnesc, așa cum îmi spusese, alți băieți de vârsta mea. Tristețe pentru că părăseam domeniul pe care crescusem, dar mai ales pentru că nu știam daca mai puteam să-l vad pe Key Kun. Cine era sau mai exact ce era și cum l-am intâlnit, o să povestesc puțin mai târziu.
Era pentru prima oară când porneam la drum alături de el. Doar noi doi, fără ca vreunul dintre servitori să ne însoțească. În cele patru zile cât a durat călătoria, a rămas tot timpul tăcut și încruntat, obligându-mă să păstrez la rândul meu tăcerea pe care o impusese. Eram nespus de curios în legătură cu locul spre care ne îndreptam, dar n-am îndrăznit să îl întreb nimic.
În dimineața celei de-a patra zile, zidurile unui oraș uriaș s-au ivit în fața noastră. Bunicul mi-a făcut semn să merg mai departe, iar eu nici nu mi-am dat seama că mă oprisem. Când am ajuns în fața porților, a discutat în șoaptă câteva clipe cu unul dintre soldații ce păzeau intrarea, și după ce acesta mi-a aruncat o privire încruntată, podul uriaș s-a coborât asupra șanțului plin cu apă ce înconjura ca o centură orașul și ni s-a permis să ne continuam drumul. Pe măsură ce înaintam pe străzile înguste, flancate din amândouă părțile de clădiri înalte, grupuri de oameni se strânseseră pe margini, șoptind și privindu-ne la fel de încruntați, spre marea mea mirare. Abia apoi am observat că bunicul, care mergea în fața mea, își trasese scutul uriaș de pe spate. Dragonul de azur gravat cu deosebită măiestrie pe el își arăta colții înfricosători, iar deviza aflată sub el strălucea cu litere de foc: “Regii au îngenuncheat în fața mea.” Ei erau mii, noi eram doar doi. Și cu toate acestea, nici unul dintre ei n-a îndrăznit să ne provoace, nici unul dintre ei nu s-a pus în calea noastră. Ura strălucea în ochii lor, însă alături de ea, și teama.
Orașul se cufundase într-o tăcere grea. Doar pașii lenți ai cailor noștri, ale căror copite loveau într-un zgomot sacadat pavajul de piatră al străzii, se auzeau. Apoi în fața noastră s-a ivit o clădire ciudata, cu trei laturi, înconjurată de un zid înalt, de un cenușiu murdar.
Bunicul mi-a făcut semn să mă opresc. I-am urmat gesturile și am descălecat, și apoi împreună, am pătruns prin porțile de fier ale castelului.
La 8 ani, cred că orice loc nou pare înfricosator, însă castelul și felul în care arăta mă înspăimântase de-a binelea. Mă încurajam gândindu-mă că aveam să-mi fac prieteni, că n-o să mai fiu singur, că aveam să învăț lucruri noi, însă fără rezultate. Interiorul, cu pereți goi și cenușii, cu oameni înarmați păzind la fiecare intrare, a reușit doar sa accentueze această spaima. Intrările erau atât de mici, încât bunicul trebuia să se aplece de fiecare dată când treceam într-o altă sală, ceea ce îl făcea să mârâie supărat. Fiecare poartă avea un grilaj de fier, ce se închidea instantaneu în urma noastră. Fiecare om care îl păzea, o privire rece și sălbatică. Imaginea pe care mi-o creasem când bunicul îmi spusese că voi merge la Duriter era cu totul alta față de modul în care școala mi se înfățișa.
După ce am străbătut mai multe încăperi și am ajuns într-o sală mare, bunicul a făcut un semn scurt către unul dintre gardieni, care s-a apropiat privindu-ne fără interes.
— Numele lui e Elijad. De astăzi va învăta aici. Condu-l în camera lui, spuse el.
Gardianul a rămas o clipă nemișcat, parcă gândindu-se la ce să spună. A zis ușor plictisit:
— Toți elevii trebuie să se înscrie în birourile de sus înainte să le fie repartizată o camera. Așa că poți să îți iei…
N-a apucat să continue. Bunicul îi dădu fulgerător o lovitură de picior care îl trimise zburând tocmai în cealaltă parte a camerei, unde se izbi cu un sunet sec de perete, într-un nor de praf.
Într-o secundă, întrega încăpere păru că prinde viață. Gardienii se frământau neliniștiți, neștiind ce atitudine să adopte, căci modul fulgetător în care lovitura fusese aplicată le trezise un adânc respect, în timp ce, la auzul zgomotului probabil, ușile din dreapta sălii se deschiseră larg și un om bătrân, cu trăsături dure și o cicatrice urâtă pe obraz, se îndreptă spre noi înclinându-se atât de adânc, încât barba stufoasă îi atingea pământul.
— Cele mai umile mele scuze, stăpâne Nicolai, spuse el, cu o voce tremurătoare, în care am ghicit frica. Nu fusesem anunțați de venirea domniei tale și…
— Condu-l în camera lui, repetă bunicul cu o voce primejdioasă.
Bătrânul făcu un gest către mine, gata să urmeze ordinul, însă bunicul îl întrerupse cu o voce de gheață:
— Nu tu, Ugo. În glas i se simțea o undă de nerăbdare. Cu tine am altceva de discutat și mi-ai irosit deja destul timp.
Făcu semn către unul dintre gardieni:
— Tu.
Gardianul îmi făcu la rândul lui semn să îl urmez, însă înainte să pot face asta, bunicul își lăsă mâna grea pe umărul meu, oprindu-mă.
— Să nu mă faci de rușine, spune scurt, făra sa arate nici cel mai mic regret că nu avea să mă mai vada, apoi se lăsă urmat de bătrân în camera de unde acesta ieșise mai devreme, în timp ce eu l-am urmat pe gardian spre încăperea în care fusesem repartizat.
Despre cei trei ani petrecuți la școala pregătitoare de băieți Duriter vorbesc nu doar fără plăcere, dar și cu ură. Fără îndoială, au fost trei dintre cei mai urâți ani pe care i-am petrecut. Nu doar din cauza faptului că toți ceilalți mă evitau de parcă aș fi fost ciumat- cred că n-are rost să mai spun că n-am reușit să-mi fac nici un prieten- dar mai ales pentru că aveam impresia că toată lumea, de la băieți, la gardieni și până la bătrânul fioros care mă întâmpinase în prima zi a sosirii mele, părea că își directionase toate eforturile ca să-mi facă existența un iad. Iar cei mai răi dintre ei, în frunte cu Walldorf, erau băieții din clanul Spintecătorilor, a căror ură pentru mine părea că nu cunoaște margini. De ce Walldorf și acolitii lui mă urâseră încă din prima zi aveam să aflu mult mai târziu. Însă fără îndoială, așa cum intuisem și eu, ura lor avea o strânsă legătură cu originile mele, de care mă mândream mai presus de orice altceva.
În primul an, Walldorf n-a scăpat nici un prilej să mă provoace, confruntările dintre noi ieșind de fiecare dată prost pentru mine și bine pentru el. Era cu 4 ani ani mare decât mine, foarte bine antrenat, și, de ce să nu recunosc, mai puternic și mai agresiv. În primul an petrecut la Duriter am învățat foarte multe…toți cei de acolo m-au urât fără ca eu să le fi făcut nimic, fără ca măcar să fi încercat să le fac ceva. Dar modul în care mă urau ei nu se putea nici măcar compara cu modul în care îi uram eu. Uram tot ce ținea de locul ăla și tot ce ținea de locul ăla mă ura pe mine. Însă, așa cum am mai spus, aveam o dorință bolnăvicioasă să obțin aprobarea bunicului, așa că am continuat să mă antrenez din greu, în fiecare clipă liberă pe care o aveam, doar ca să-l fac pe el mândru. Încet, încet, reușeam să recuperez terenul pierdut și deja la începutul celui de-al doilea an s-au petrecut două evenimente memorabile: după vara petrecută acasă, sub îndrumarea dură a bunicului, puterile îmi crescuseră periculos de mult, astfel încât provocările lui Walldorf deveniseră din ce în ce mai rare. Trebuia să se mulțumească să mă ia pe nepregătite, însoțit de gașca lui credincioasă, și cu toate acestea tot reușeam să fac pagube importante în rândurile lor, deși încă nu mă puteam măsura cu ei toți. Cel de-al doilea eveniment, poate la fel de important, a fost venirea lui Christian la școală.
Duriter, așa cum aveam să aflu, nu era ceea ce s-ar numi o școală obișnuită. De fapt, aducea mai mult cu o școală corecțională, în care veneau sau cei ce fuseseră respinși sau exmatriculați din alte școli, sau cei cu o fire periculos de instabilă și violentă, cum era cazul Spintecătorilor. Christian era un înger din clanul Solaris- și credeți-mă, locul lui nu era în mod sigur la Duriter. Fusese crescut într-o cu totul altă lume, și fără îndoială primele săptamâni petrecute la Duriter, când s-a trezit în fața unui zid de ură din partea tuturor, l-au năucit complet. Dacă la început s-a supus fără o vorbă bătăilor și umilințelor, a învățat în scurt timp că la Duriter nimeni nu avea să îl ajute. Așa că a lovit inapoi.
Dacă la început originile mele puteau fi doar bănuite, ale lui erau clare, și pot spune că elevii obișnuiți din Duriter nu împărtășeau o dragoste aparte pentru clanul Solaris, un clan luminos, pozitiv, ce avea niște principii cunoscute și disprețuite de toată lumea, precum folosirea rațională a puterii, întrajutorarea dintre semeni, colaborarea clanurilor și alte asemenea porcării. Walldorf s-a trezit pus în greaua dilema de a alege pe care dintre noi doi urăște mai mult, așa că își împărțea timpul vânându-mă când pe mine, când pe el.
Pura întâmplare a făcut ca într-o zi să conștientizăm că, într-o lume în care amândoi eram urâți în egală măsură, cea mai bună soluție era, dacă nu o prietenie, cel puțin o alianță. Nu, fără îndoială că nu l-am privit atunci pe Christian ca pe un prieten. Însă era un aliat valoros, nu doar pentru că știa să lupte, dar mai ales pentru că era loial. A sărit în ajutorul meu fără ca eu să io cer, și la scurt timp am făcut același lucru pentru el, nu pentru că persoana lui m-ar fi interesat în mod special, ci doar pentru că aveam dușmani comuni. Iar eu îl uram pe Walldorf destul de mult pentru a nu îmi păsa cu cine mă aliez ca să îl dobor. S-a stabilit astfel un fel de colaborare ciudată între noi, fără să fi schimbat nici un cuvânt. Nu ne atacam între noi, ne ajutam când unul dinte noi era atacat de Spintecători. În rest, ne ignoram complet.
Poate vă întrebați cum de luptele dintre noi erau atât de frecvente dacă la toate intrările gardieni păzeau nemiloși. Cum am spus, la Duriter se adunaseră cei mai rai, mai violenți și mai instabili dintre toți copii. La Duriter nu venea nimeni nevinovat, iar gardienii nu aveau rolul să prevină luptele dintre ei, ci doar să-i protejeze pe profesori. Așa cum am înțeles, cu câțiva ani înainte de venirea mea fusese o revoltă generală împotriva profesorilor, în care cineva murise. Așadar, gardienii aveau doar grija ca, în timpul în care nu ne băteam între noi, să ne bată ei. Și dintre toți, Christian era cel mai oropsit.
Cât despre mine, demonstrația făcută de bunicul în prima zi băgase o asemenea spaima în ei, încât nu s-au atins de mine niciodată, însă nici n-au sărit în ajutorul meu când Walldorf mă pisa cu picioarele sau mă umplea de sânge. Nu eram hotărât dacă să îl ajut pe Christian, pentru că alianța noastră se referea, din punctul meu de vedere, doar la Walldorf. Însă cum riscam să fie zdrobit între Spintecători și gardieni, am intervenit și lucrurile au luat o altă întorsură pentru el.
În cea de-a doua vară pe care am petrecut-o acasă, bunicul a considerat probabil că mă maturizasem îndeajuns ca să fiu învățat exerciții de luptă și vrăji cu adevarat puternice. Mi-a fost foarte greu la început, căci erau nespus de dificile, iar bunicul se comporta ca un tiran nemilos, cerând perfecțiune și pedepsind groaznic toate greșelile pe care le făceam. Cel mai mult mi-a luat să învăț pe deplin vraja ma seo…o vraja a cărei grad de dificultate întrecea cu mult tot ceea ce se străduise bunicul să mă învețe până atunci, ce depășea cu mult nivelul puterii mele, însă o vraja a cărei forță făcea în aceeași măsură să pălească tot ce învățasem până atunci. După cum mă avertizase cu glas veninos, fusese transmisă doar în rândurile bărbaților din clanul Vicious din cele mai îndepărtate vremuri, așa că îmi era absolut interzis să învăț pe altcineva modul în care se folosea. De parcă aș fi avut pe cine…
Antrenamentele erau mult mai grele acum, însă nu ascund faptul că încă din copilărie ardea în mine dorința de a fi cel mai puternic războinic care existase. Și adevărul adevărat e că până astăzi, după atâta amar de vreme, mi-am îndreptat toate eforturile spre a obține același lucru.
La sfârșitul verii, probabil mulțumit de evoluția mea, cu adevărat spectaculoasă, bunicul mi-a făcut un cadou cel puțin ciudat. A intrat în camera mea chiar în ultima zi, urmat de un gnom mic si urât, cu ochii mari, urechile ascutite și o piele albăstruie, de-a dreptul hidos, din ce vedeam eu. L-a prezentat scurt, anunțându-mă ca era noul meu servitor, apoi a plecat fără să mai spună nici un cuvânt.
M-am uitat curios la arătarea din fața mea, ce mă privea țintă, neștiind ce să fac. El s-a înclinat adânc, zicând cu voce pițigăiată:
— Stăpâne Elijad, Tobias nu consideră o mai mare onoare decât să servească preanobilul clan Vicious. Din acest moment, sunt cu totul pus la dispoziția puternicului meu stăpân și aștept cu nerăbdare ordinele sale.
Eu am rămas drept, fără să știu ce să spun.
— Stăpânul Nicolai i-a poruncit lui Tobias să vă prezinte armele, stăpâne Elijad, continuă el netulburat. Tobias e mai mult decât bucuros să ducă la îndeplinire această sarcină, și crede că stăpânul Elijad va fi mai mult decât fericit să constate că armele sale n-au seamăn în întrega lume.
S-a plecat din nou, apoi a ieșit repede, lăsându-mă singur și năucit. S-a întors după câteva minute, gâfâind sub greutatea unui scut strălucitor, prea greu pentru el, căci se îndoise de tot la pamant, încât abia de-l mai vedeam.
L-a pus solemn la picioarele mele, și apoi am observat că scutul ascundea o sabie cum nu mai văzusem niciodată, lucrată foarte migălos și cu neasemuită măiestrie.
Într-o clipă, îl uitasem de tot pe Tobias. Scutul și sabia, de un argintiu lucios, îmi luaseră ochii. Cred că înainte să scot primul cuvânt, bunicul deja îmi pusese o sabie în mână, așa că pot spune că eram maestru în lupta cu sabia, dar una a mea, și încă atât de frumoasă, nu avusesem până atunci. Am luat-o în mână și am studiat-o curios, minunându-mă de măiestria cu care fusese lucrată, de nenumăratele modele care se intersectau fără sfârșit, de lama imaculată. Cred că vreo 10 minute am întors-o pe toate părțile, uitând de totul din jurul meu, și ziua aceea a fost cea mai fericită zi pe care o avusesem.
Când în sfârșit mă săturasem îndeajuns de ea încât să privesc în jur, mi-am îndreptat atenția spre scut, pe care îl priveam însă ceva mai dezamăgit, pentru ca un scut aveam deja și poate mai frumos decât era cel din fața mea. Acesta era lovit bine, după cum arătau tăieturile de pe margini, însă suprafața se păstrase intactă, fără nici o stricăciune. Ce mi-a atras atentia a fost dragonul de azur, desenat cu deosebită măiestrie, căci aveam o relație specială cu acest simbol. Dragonul de azur…..stema strămoșilor mei.
— Stăpânul e mulțumit? întrebă gnomul cu speranță în glas.
— Tobias, e minunat, am răspuns eu, cu ochii încă pe scut.
— Ooo, stăpânul va fi chiar mai mulțumit de Tobias, am păstrat ce era mai important la sfârșit. În timp ce vorbea, scoase din buzunarul de la piept o brățară argintie, foarte frumos lucrată, și mi-o înmână cu un gest solemn.
— E o brățară, am spus eu prostește, răsucind-o pe toate părțile, fără să înțeleg ce trebuință aș fi avut pentru așa ceva.
— Stăpânul nu trebuie să disprețuiască darul ce i-a fost făcut, s-a înclinat adânc gnomul, căci pentru el s-au luptat mulți războinici, și mult sânge a curs până să ajungă în mâinile voastre.
Stilul lui pompos de a vorbi mă amuza, însă nu înțelegeam ce vroia să spună.
— Tot ce trebuie stăpânul să facă e să și-o pună la mână, a reluat el.
— Spune-mi ce face, l-am repezit eu, căci ardeam de nerăbdare să aflu.
— Stăpâne Elijad, nu e o brățară, e mult mai mult decât atât. Originile ei s-au pierdut în negurile timpului, dar pentru puterea ei mulți au luptat, mulți au ucis, și doar atotputernicul stăpân Nicolai a fost îndeajuns de dibaci ca s-o stăpânească.
— Nu mai amâna și spune-mi ce face, l-am întrerupt.
— Tot ce stăpânul trebuie să facă e să și-o pună la mână, a repetat încăpățânat.
M-am uitat urât la el, dar m-am gândit că ar fi mai bine să îi urmez sfatul.
Mi-am pus cu stângăcie brățara la mâna stângă, mâna cu mare mânuiam sabia, așteptând.
— Nu se întâmplă nimic.
— Stăpânul trebuie să fie foarte atent acum, pentru că e foarte important să înțeleagă. Brațara are o vrajă puternică: AEGIS MAXIMA. Stăpânul să rostească aceste cuvinte, și nu va mai disprețui niciodată darul ce i-a fost făcut.
Misterul din vorbele lui mă înfuria, dar mai ales faptul că nu vroia sub nici un chip să spună direct ce făcea blestemata de brățară. M-am gândit așa într-o doară dacă n-ar fi o idee bună să-i înmoi puțin oasele, ca să i se descleșteze limba.
Gnomul parcă mi-a citit gândurile, căci s-a înclinat pentru a nu știu câta oară, spunând:
— Stăpânul trebuie să aibe încredere în Tobias.
Adevărat, dacă mi se întâmpla ceva din cauza lui, nici nu vroiam să mă gândesc ce i-ar fi făcut bunicul.
Am apropiat mâna pe care pusesem bratara, privind curios simbolurile ce erau încrustate pe ea, fără să înțeleg nimic.
— Aegis maxima.
În clipa în care am rostit incantația, brățara a prins viață, strângându-mi puternic încheietura. Metalul parcă s-a topit și a început să se împrăștie pe tot corpul, în timp ce eu mă zbăteam înspăimântat, scuturându-mi cu putere mâna ca să scap din strânsoare. Însă nici vorba de așa ceva…..se lipise strâns de mine, conturând o apărătoare pentru încheietură, apoi una pentru braț, una pentru umăr…imediat am încetat să mă zbat și am privit minunația de sub ochii mei. Brățara nu era o brățară………era o armură.
Tobias râdea fericit, ca de o glumă pe care o înțelegea numai el, în timp ce eu rămăsesem fără cuvinte. Așa ceva nu mai întâlnisem niciodată, ba chiar nici nu auzisem măcar de o astfel de armură.
Nu era deloc grea, căci nu îmi stingherea în nici un fel mișcările.
— Tobias, am spus, treci aici și spune-mi imediat tot ce știi despre armura asta.
El m-a privit pentru o clipă trist, apoi a răspuns:
— Lui Tobias îi pare rau că nu își poate ajuta stăpânul, dar Tobias nu știe nici el. Nu știe nici cine a creat-o, nici de ce și nici când sau unde. Dar Tobias știe că e veche, căci inscrisțiile de pe ea nu sunt scrise în nici o limbă pe care el să o cunoască, iar el le cunoaște pe toate.
Când m-am întors la Duriter, devenisem atât de puternic, încât nimic nu-mi mai stătea in cale, mai ales că Wallforf se transferase din motive pe care n-am ajuns să le cunosc niciodată. În toată cruciada mea de ai pedepsi pe toți cei care mă torturaseră cu atâta plăcere timp de doi ani am avut toată grija de a-l ocoli pe Christian. Nu-mi era teamă de el, bănuiam că devenisem mai puternic, însă nu puteam nici uita faptul că fusesem aliați și că cu el avusesem cea mai apropiată relație pe care mi-o permisesem. Nu l-am întrebat niciodată cum de ajunsese într-un loc atât de groaznic precum Duriter; nici el n-a făcut nici o referire spre această problemă.
Luptele și pedepsele de la Duriter mi-au adus o reputație groaznică, nu doar în școală, ci și în afara ei. Mă transformasem fără nici o remușcare într-un tiran, și nimic nu-mi făcea mai mare plăcere decât să provoc băieții din clasele mai mari, care se înroșeau de mânie când îi priveam sau le vorbeam batjocoritor, însă fără să îmi răspundă. Cât despre Spintecători…….ei bine, să spunem doar că nu se mai aventurau niciodată singuri prin școală.
Totuși, reputația mi-a fost cu adevărat stabilită când directorul m-a anunțat că bunicul îi poruncise- și chiar așa s-a exprimat, fără nici o jenă față de mine- să mă înscrie în echipa școlii pentru Zulme. Zulme era un joc; până atunci nu îi dădusem nici o importanță, considerându-l stupid și copilăros, dar se bucura de mare popularitate în întreaga lume, iar în fiecare școală exista o echipă formată din cei mai puternici luptători. Nu cred că mai e nevoie să spun că în echipa de la Duriter toți coechipierii mei erau Spintecători.
Era un joc relativ simplu la prima vedere…5 jucatori, ce trebuiau să păzească steagul școlii lor și în același timp să ia steagul echipei adverse. Aveai dreptul să fii complet înarmat, să folosești ce vrăji doreai, însă nu erau permise cele letale sau periculoase. Însă jocul era foarte vechi, și în evoluția sa de câteva sute de ani apăruseră tot felul de tactici complicate, de la sistemul armurii “țestoasă” până la “atacul decisiv”, un sistem foarte agresiv folosit de regulă de școlile cu reputație proastă, precum Duriter.
Cu Zulme, am călătorit mult, căci meciurile se desfășurau în fiecare săptămână, o dată la Duriter, iar în săptămâna următoare la școala cu care luptam, într-un sistem de rocadă. Și am observat cu uimire că numele îmi era deja cunoscut, la început pentru că eram nepotul Lordului Nicolai, apoi pentru stilul avansat de luptă pe care bunicul se straduise să-l adopt. Într-adevăr, pot spune, fără modestie, că la vârsta de 10 ani aveam o dorință puternică de a mă ridica la așteptările sale, și poate, să obțin recunoașterea din partea tuturor. Însă să nu credeți că modul în care se vorbea despre mine era măgulitor; vedeți, Duriter era cunoscută ca cea mai rea dintre toate școlile, iar eu, ca cel mai rău de la Duriter. Reputația asta proastă nu m-a deranjat deloc atunci, ba dimpotrivă, chiar m-a bucurat. Eram temut și respectat, iar asta pentru mine era de ajuns.
Cât despre jocul în echipă, dupa ce am venit eu conceptul a dispărut cu desăvârșire de la Duriter. Era într-adevăr amuzant cum, în timpul unora dintre meciuri, spectatorii și echipele adverse priveau cu gura căscată, în timp ce eu și așa-zișii mei coechipieri uitam de orice colaborare și ne luam la bătaie între noi. Treaba asta ne-a costat multe meciuri, însă directorul nu mi-a făcut niciodată reproșuri, și nici nu m-a scos din echipă, în ciuda faptului că antrenamentele și meciurile erau doar alte prilejuri ca să-mi reglez scorurile cu Spintecătorii.
La sfârșitul celui de-al treilea an, bunicul a venit și mi-a spus că zilele mele la Duriter erau pe sfârșite. Nu mi-a părut deloc rău, în ciuda faptului că ultimul an fusese cu totul diferit față de ceilalți doi. Însă locul ăla avea atâtea amintiri neplăcute pentru mine, încât n-am regretat nici o clipă că n-aveam să-l mai văd niciodată. Singurul cu care, într-o anumită măsură, interacționasem, era Christian, și am avut grijă ca, cu câteva zile înainte să plec, să mă întâlnesc, voit întâmplător, cu el pe unul dintre colidoare. N-am spus nici un cuvânt, și nici el n-a spus nimic. I-am făcut doar o plecăciune adâncă, la care mi-a răspuns după ce m-a privit țintă câteva clipe, și cred că mi-a părut rău că l-am evitat timp de trei ani. Cine știe, poate am fi devenit chiar prieteni…însă eu m-am întors și am plecat fără să mă uit înapoi.
Pași se aud din nou în jurul meu, și după foiala din cameră, nu pot decât să ghicesc că acum mă înconjoară un numar mult mai mare de persoane.
— Nu poate rămâne aici, răsună o voce răutăcioasă, care se plimbă cu repeziciune în jurul patului meu. Îți dai măcar seama ce vrei să faci?
— E imperativ să ne asigurăm că viața nu îi e în pericol, Viktor, și dacă îl mutăm în acest moment, Calista a spus că nu răspunde de consecințele unui asemenea gest nechibzuit. Trebuie să înțelegi că odată cu evenimentele din ultimele zile, ne paște un mare pericol, mai ales dacă luăm măsuri necugetate. Băiatul e aici să rămână…
— N-am să accept așa ceva, reluă vocea răutăcioasă, în timp ce eu mă gândeam că îmi făcusem deja dusmani, caci persoana respectiva nu mă plăcea deloc. Dacă faci asta vei cadea, ascultă bine ce-ți spun, și ne vei târî pe noi toți cu tine.
— Decizia a fost luată, și nici tu, nici ceilalti nu au nici un cuvânt de spus în această problemă. Băiatul ne poate ajuta..
— E o prostie!! Nu-mi vine să cred că iei în considerare așa ceva. Sunt atâția care îl caută, care se interesează de puterile lui. Cât timp crezi că va trece până vor apărea la porțile noastre?
— Nu. O prostie ar fi să ignoram noul mers al lucrurilor, spuse vocea hotărâtă ce vorbise mai înainte, și l-am recunoscut pe cel care mă vizitase prima oară. Baiatul e o piesă importantă în desfășurarea evenimentelor, ar fi pură nebunie sî acționăm în direcția pe care tu o sugerezi.
— Marcus, esti conștient de gravitatea situației în care ne aflăm? spuse o voce feminină, cu glas tremurat, însă hotărât. Elijad Vicious a dat dovadă, în scurta lui viață, de o putere și o cruzime cum rar mi-a fost dat să văd. În asediul de la…….
— E o consecință a modului în care a fost tratat și crescut! Nu poti să-l judeci pentru asta, și nu vreau să vă ascund faptul că avem nevoie de el. Fortrade, nu gândești la fel?
A urmat o tăcere lungă, apoi s-a auzit o voce calmă, chiar de lângă capul meu, și poate puțin tristă:
— E posibil să privesti problema dintr-un punct de vedere eronat, Marcus. Băiatul e talentat, într-adevar, dar când își va reveni, ce crezi că-l va împiedica să încerce să ne distrugă pe toți?
— Există câteva elemente pe care nu doresc să le discut în acest moment; tot ce vă cer e să aveți încredere în judecata mea. Credeți-mă, Nicolai n-are un dușman mai mare în acest moment decât acest băiat.
Au continuat să se certe, dar eu eram atât de obosit încât în scurt timp vocile s-au transformat în niste zumzete nedeslușite, și până să-mi dau seama, adormisem din nou. Fratele meu…
În vara ce a urmat plecării mele de la Duriter, bunicul nu m-a vizitat decât de câteva ori, iar eu m-am plictisit groaznic. Nu-l aveam lânga mine decât pe Tobias, dar mă săturasem să-i aud declarațiile de dragoste la adresa clanurilor vechi și mai ales a clanului Vicious. De regulă mă antrenam sau plecam cu zilele în pădurile dimprejur, împreună cu Key Kun, întrebându-mă cât aveam să mai stau aici de unul singur. După câteva săptămâni, bunicul s-a întors, dar de data aceasta nu era singur. Îl urmau doi călăreți , primul ceva mai în vârstă decât mine, foarte chipeș, cu o privire rece și arogantă, iar celălalt în floarea vârstei, cu o privire cumplită, iar mie mi-a stat inima in loc cand l-am recunoscut. Jokai Mor………
Jokai era cel mai de seamă general al bunicului, comandantul absolute al gărzii sale, singurul om în viață, din câte știam eu, capabil să îl înfrângă într-o luptă. Puterea lui era legendară, nu era soldat care în rugăciunile lui să nu amintească să fie ferit în luptă de furia lui Jokai Mor. Circulau tot felul de zvonuri despre el, care mai de care mai ciudate, și cred că toți, în afară de bunicul, se temeau de el. Când eram la Duriter, am auzit că la turneul din Ulmer, toți ceilalți luptători au renunțat când au auzit că participă și el. Jokai era într-adevăr de temut; trebuia doar să arunci o privire în ochii lui, ca sa te cuprindă frica. Era înalt, cu părul lung și negru, cu ochii cenușii, amenințători, cu nasul turtit și buzele groase.
Celalalt avea o privire arogantă, dar era foarte chipes, cu parul la fel de lung și negru, ce arăta bine spălat și îngrijit, ca întreaga sa înfășișare, de altfel. Avea ochii albaștrii, exact ca ai mei, iar trasăturile îi erau fine și aristocratice. Părea plictisit și disprețuitor, iar mie mi-a devenit antipatic din prima clipă în care l-am văzut. Sentimentul, cum mi-a dat de înțeles privirea lui, era reciproc.
Bunicul m-a strigat, iar eu m-am apropiat curios, căci ardeam de nerabdare să aflu ce căutau cei doi aici. Venea rar însoțit de cineva, iar când asta se întâmpla, persoanele respective păstrau o distanță apreciabilă față de mine, ca să nu mai vorbim că mă ignorau complet.
— Elijad, m-a întâmpinat bunicul, privindu-mă rece ca de obicei, anul acesta nu te vei mai antrena singur. Damian, s-a întors el către primul călăreț, aș vrea să-l cunoști pe fratele tău.
După expresia lui de uimire totală, am bănuit că nu avea nici idee cine eram. Cât despre mine, eram la fel de năucit ca și el. Aveam un frate..
Nu știam nimic despre părinții mei, bunicul îmi spusese doar că muriseră cu mult timp în urmă, iar când ceream detalii, se făcea că nu aude sau schimba subiectul. Să aflu că aveam un frate era ceva copleșitor, mai ales pentru mine, care crescusem singur, străin de toți ceilalți.
El si-a revenit primul și a întrebat cu o undă de dispret în glas:
— Piticul ăsta?
— Da, de acum te vei antrena cu el, a replicat bunicul scurt.
— Nici vorbă, n-am să stau aici atât de mult, a replicat celălalt neîncrezător.
— Vei face cum am decis.
Tonul era rece și calm, dar știam cât de periculos devenea când se enerva.
— Elijad, el e, după cum probabil știi, Jokai Mor. A făcut o pauză, apoi a reluat: Te va ajuta să-ți dezvolți puterile.
Bunicul s-a întors și s-a îndreptat spre castel, însoțit de Jokai, iar noi doi am rămas privind neîncrezător unul la celălalt.
— Deci se presupune că tu ai fi fratele meu, spuse el, cu o strâmbătură de dispreț. Sau mai exact că tot ce avem în comun e bastardul ăla de tată care ne-a părasit pe amândoi.
—Ce vrei sa spui? am replicat. Nu avem aceeași mamă?
—Nu prea vad cum ar putea fi posibil, din moment ce mama a murit când m-a născut pe mine. Dar am serioase îndoieli că ai fi fratele meu a adăugat rece, tonul său amintindu-mi de modul în care bunicul mi se adresa de obicei. Va trebui să testăm asta, nu?
S-a mișcat și a încercat să mă lovească atât de repede, încât abia am avut timp să mă feresc.
— Foarte bine, a spus el, făcând o nouă strâmbătură, pe care am luat-o drept un compliment. Se pare că bunicul nu s-a înșelat. Ești tare rapid.
Într-o clipă luasem amândoi poziții de luptă, dar în timp ce eu eram serios și ușor înfuriat, el părea doar amuzat.
— Elijad Vicious, nu-i asa? Să știi că am auzit câte ceva despre tine, dar nu mi-am imaginat că esti atât de mic. Duriter a rămas încântătoare ca întodeauna?
—Ai fost la Duriter?
El a râs, cu un rîs de-a dreptul contagios, atât de bine dispus părea.
— O, da, Duriter a fost prima mea școală. N-am reușit să uit, așa cum presupun că n-o să uiți nici tu niciodată, cât de bine am petrecut acolo.
Avea un ton foarte sarcastic, deci fără îndoială și el trecuse prin tot ce trecusem și eu.
— La Duriter învățau Spintecatori când ai fost tu acolo?
A râs din nou, ca și cum aș fi spus o glumă:
— Duriter a avut întodeauna Spintecători, ținând cont de faptul că a fost unul dintre ei cel care a fondat-o. Când am învățat eu acolo, erau o gramăda, și s-au purtat deosebit de frumos cu mine. Cum cred că s-au purtat și cu tine, de altfel. Bunicul a considerat întodeauna că un loc precum Duriter întărește spiritul.
— Sunt sigur, am răspuns, la fel de sarcastic.
El și-a băgat sabia la loc în teacă și și-a trecut scutul pe spate, apoi s-a apropiat cu pași măsurați de mine, studiindu-mă atent.
— Părul tău are cea mai stranie nuanță albastră pe care am văzut-o, a spus, nedumerit. Dacă n-aș ști mai bine, aș spune că…s-a oprit puțin parcă gândindu-se, apoi a reluat…spune-mi, dragă frate, ce crezi că s-ar întâmpla dacă aș încerca să-mi trec sabia prin tine?
Un răget înfiorător, venit din copacii înalți ce înconjurau castelul, l-a întrerupt.
Ochii i s-au îngustat și el a privit câteva clipe când la mine, când la locul de unde răgetul venise, într-o stare de concentrare totală.
— Înțeleg, a zis, cu o notă de tristețe în glas. Bastardul ăla bătrân a făcut-o până la urmă, și nici nu vreau să mă gândesc prin ce a trebuit să treci.
Eu am rămas nemișcat, întrebându-mă dacă îmi cunoștea secretul.
— Păi presupun că vom avea un an interesant împreună, nu crezi? a continuat, și în timp ce vorbea fața i-a devenit din nou zâmbitoare. Asta dacă nu ne omorâm între noi, bineînțeles.
S-a întors și mantia lungă a fluturat în jurul lui în timp ce încăleca.
— Un mic sfat, totuși. E clar că bunicul vrea să ne antrenam împreună cu Jokai, și ai face bine să nu îl subestimezi. Am văzut că ai învățat câteva trucuri, dar îți va trebui mult mai mult decât atât ca să supraviețuiești.
Antrenamentele au început chiar a doua zi, și spun sincer că nici nu mi-am imaginat câtă putere avea Jokai Mor. Nici eu, nici Damean nu era destul de puternici ca să-l provocăm singuri, așa că luptam împreună, situație care a mers de la bun început cât se putea de prost. Eram amândoi încăpățânați și mândri, și de nenumărate ori ne-am luat la bătaie între noi, uitând de Jokai. Avea el grijă imediat să ne amintească care era dușmanul comun.
În prima zi, Damean a venit pe terenul de antrenament complet echipat de luptă, îmbrăcat într-o armură strălucitoare, cu scutul și sabia deja scoase. În schimb, spre surprinderea lor, eu nu aveam nici armura, nici coif, doar scutul și sabia. Asta a atras reacții adverse din partea amândurora.
— Nu ne jucam aici, a spus Damean, crezând că nu iau lupta în serios.
— Du-te și echipează-te, baiete, l-a completat Jokai.
N-am răspuns nimic, am strâns doar pumnul de care brățara era atașată, strigând:
— Aegis Maxima.
Senzația ciudată m-a cuprins din nou, și, în timp ce metalul lucios se întindea, conturând armura, cei doi mă priveau uimiți.
Damean a dat din cap, aprobator și, bănuiam eu, admirativ.
— Se pare că pâna la urmă nu te joci, a exclamat.
Nu cred că mai e nevoie să dau detalii: Jokai mătura terenul de antrenament cu amândoi, mai ales că nici unul dintre noi nu era dispus să lucrăm împreună, iar experiența mea privind jocul în echipă era mai puțin decât plăcută. Situația a durat câteva săptămâni, și era clar că atât eu cât și el ne săturasem până-n gât. Aveam amândoi vânătai pe tot corpul, căci Jokai luase lupta în serios și când lovea se simțea.
— Așa nu mai merge, a spus Damean la sfârșitul unei zile extrem de obositoare, în cursul căreia nu reușisem nici unul să-l atingem pe Jokai nici măcar o dată.
Împărțeam cu el camera mea de la primul etaj, dar de regula eram prea obosiți seara ca să mai vorbim. Era prima oară când îmi vorbea de când venise aici.
— Ne rupe în bătaie, iar noi nu-l putem atinge deloc, am replicat nervos, căci eșecul din ultimele săptămâni mă făcuse extrem de iritabil la orice, dar și mai dispus să cooperez.
— Asta pentru că nu ne coordonam mișcările. Îi dăm timp să se ocupe de fiecare în parte, și nici unul dintre noi n-are destulă forță ca să-l doboare. Dacă o ținem așa n-o sa-l invingem nici într-o sută de ani.
— Și ce propui? am întrebat, ridicând curios capul de pe pernă.
— Ce crezi? a replicat furios. Să ne unim, ce altceva? Nu știu ce planuri ai tu, dar eu vreau să scap din locul ăsta cât mai curând, și până nu îl invingem pe Jokai, bunicul a spus că nu pot pleca.
— Păi după cum merg lucrurile, o să stai aici ceva timp, am răspuns, ușor amuzat de frustrarea din glasul lui. De ce crezi că Jokai, care e atât de puternic, stă în umbra bunicului?
— Nu l-ai văzut niciodată luptând, nu-i așa? mi-a zis batjocoritor. Jokai Mor se teme de el, așa cum se tem și toți ceilalți vrăjitori sau războinici…și crede-mă, teama lor e întru totul îndreptățită. S-a ridicat și m-a privit hotărât: Oricum, ne îndepărtăm de subiect. Trebuie să îl înfrâng pe Jokai, altfel n-o să scap niciodată din locul ăsta blestemat. Și am nevoie de tine ca să fac asta.
— Poate, am replicat, dar după cum observi, eu sunt mulțumit aici și n-am nici un motiv să doresc să plec. Dacă te ajut să îl înfrângi pe Jokai, bunicul ar putea foarte bine să mă trimită înapoi la Duriter, sau chiar mai rău.
A rămas tăcut câteva clipe, cufundat în gânduri.
— Și daca te-aș lua cu mine? a întrebat într-un târziu.
Inima mi-a stat în loc pentru o clipă, dar am rămas tăcut și neîncrezător. Până atunci, toți oamenii cu care intrasem în contact, în frunte cu bunicul, se purtaseră atât de urât cu mine, încât n-aveam nici un motiv să am încredere în el sau să consider că situația mea s-ar fi schimbat în vreun fel dacă i-aș fi dat crezare. Așa cum vedem eu atunci lucrurile, ar fi fost ca și cum aș fi trecut de la un stăpân la altul.
— Noi doi n-ar trebui să fim dușmani, a spus, pe un ton trist și, cred eu, sincer. Am pierdut deja totul, și tu, și eu, și am avut ghinionul să ne naștem într-o lume în care toată suflarea omenească ne urăște doar din cauza numelui pe care îl purtăm. Nu e deloc ușor să fii acceptat când Lordul Nicolai – și i-a pronunțat numele cu vocea încărcată de sarcasm- e ruda ta cea mai apropiată, sânge din sângele tău.
Într-o secundă toată ura cu care fusesem întâmpinat la Duriter mi-a trecut prin fața ochilor, și pentru prima oară, am înțeles cum gândește și, mai ales, de ce gândește așa. Bunicul era motivul pentru care atât eu, cât și el, fusesem temuși și urâți din prima clipă în care ne născusem.
— A fost o surpriză să aflu că am un frate, să știi, a continuat, și cred că și tu te-ai simțit la fel când m-ai văzut. Dar ca să clarificăm lucrurile, am să fiu cât se poate de sincer când îți propun să ne unim forțele: eu nu pot să-l înfrâng singur pe Jokai, e mult prea puternic și n-are rost să mă amăgesc degeaba: n-am nici o șansă. Însă el te subestimează pe tine, deci tu vei putea să îi dai lovitura de grație. Dacă faci asta, îți jur că voi face tot posibilul să îl conving pe bunicul să mă lase să te iau cu tine. Și nu te voi trata niciodată cum a făcut-o el.
— De ce-aș avea încredere în tine? l-am întrebat.
S-a așezat gânditor.
— Da, bănuiesc că până acum nu ți s-au dat motive ca să ai încredere în cineva, mi-a aprobat el într-un târziu atitudinea. Elijad, faptul că am trăit până acum departe unul de altul nu schimbă faptul că suntem frați. Mai mult, nici unul dintre noi n-o să-și facă prieteni din rândul celorlalte clanuri, mă poți crede pe cuvânt când spun asta, și de fapt, știi prea bine cum ai fost întâmpinat și tratat la Duriter, așa că, oricum ai pune problema, adevărul e că tot ce avem e unul pe celălalt. Și dacă vrei o dovadă reală că poți avea încredere în mine, a continuat când a văzut că încă mă codesc, află că știu ce ascunzi în pădurea din jurul castelului.
Eu l-am privit direct în ochi, furios și amenințător:
— Dacă știi ce e bine pentru tine, stai departe de Key Kun.
— Evident, a zâmbit, nu sunt atât de prost încât să ies în calea lui. Deci, ce răspuns îmi dai?
— Să presupunem că aș fi de acord să te ajut, am spus, și că ai reuși să-l îndupleci pe bunicul.
S-a incruntat, privindu-ma cu atentie:
— Elijad, înțelegi că nu îți pot promite că-l voi convinge, nu? Doar că voi face tot posibilul.
Sinceritatea lui m-a dezarmat, căci nu mă așteptasem să fie atât de direct, ci mai degrabă să-mi înșire tot felul de promisiuni ca să-l ajut.
— Înțeleg, i-am răspuns. Dar dacă vei reuși, vreau să-l iau pe Key Kun cu mine.
— Dacă îl convingi, a zâmbit el, eu n-am nimic împotrivă.
— Și acum ce facem? Chiar dacă accept să te ajut, nu văd cum l-am putea înfrânge pe Jokai Mor.
Damean s-a ridicat din nou și a început să se plimbe prin cameră, nehotărât.
— Cunosc o cale, dar ar fi deosebit de periculos pentru amândoi. Pentru tine, faptul că e o vraja foarte periculoasă și o să dureze ceva timp ca să o înveți, și te asigur că n-o să-ți fie deloc ușor. Pentru mine, dacă se află că te-am învățat-o. Deci, ca să știi, nu esti singurul care riscă multe.
Am dat din cap în semn de aprobare.
— Acum vreau să fii foarte atent la mine.
S-a dus în celălalt colț al camerei, respirând adânc și sacadat. Privirea i-a devenit fixă și concentrată, iar corpul i s-a încordat, ca în fața unui efort prelungit. Simțeam cum acumulează din ce în ce mai multă energie în el, atât de multă, încât mâinile începuseră sa-i tremure necontrolat, iar fața i se congestionase dureros.
— Velocita, a șoptit și a dispărut brusc, ca să reapară imediat în cealaltă parte a camerei, atât de obosit încât trebui să se sprijine cu mâna de colțul mesei ca să-și păstreze echilibrul.
Am sărit din pat să-l ajut, dar el s-a îndreptat imediat, și deși încă respira cu greutate, părea să fie în regulă.
— Vraja asta, a spus dupa un timp, este emblema și bunul cel mai de preț al Marmadonicalilor. Presupun că știi despre ce vorbesc.
Cât fusesem la Duriter, pe la ureche îmi trecuseră câteva zvonuri despre marmadonicali, dar prea multe, ca să fiu sincer, nu știam.
— Am auzit câte ceva, am mormăit, nedorind ca el să afle cât de puține cunoșteam de fapt.
Marmadonicalii erau un clan foarte puternic, singurul clan, din ce auzisem eu, care alegea un nou membru doar în cazul în care unul dintre cei vechi murea sau decidea să se retragă. Din acest punct de vedere erau total diferiți față de toate celelalte clanuri, în care apartenența trecea din tata în fiu, făcându-le astfel politica de includere a noilor membri unică. Adevărul era că, în întreaga lume, nu era considerată o onoare mai mare decât să fii ales marmadon. Un clan care trăia pentru a purta războaie, care considera că nu e onoare mai mare decât să mori luptând.
— Ai vrut o dovadă reală...o dovadă palpabilă că poți avea încredere în mine, a spus Damean, și în clipa aceea mi-am dat seama că nu era o glumă și că risca enorm pentru mine. Nu mă îndoiesc că dacă cineva ar afla că te învaț vraja Velocita, consecințele pentru mine ar fi- a făcut o scurtă pauză, căutând cuvântul potrivit- regretabile.
— Bunicul te-a invatat?
— Nu, deși o cunoaște la rândul lui foarte bine.
S-a strâmbat și a continuat:
— Bunicul a fost în tinerețe marmadon.
— Atunci cum de o cunoști?
El n-a spus nimic, în schimb și-a dat la o parte părul bogat și a scos la iveală o șuviță împretită migălos.
— Un însemn al marmadonicalilor, un mod de a se recunoaște între ei.
— Vrei să spui că…l-am privit eu uimit, fără să-mi vină să cred. Dar…ești puțin mai în vârsta decât mine, cum de…ești un marmadonical?
A ridicat din umeri, nepăsător.
— Pur și simplu s-a întâmplat. Cred că nu mai e nevoie să-ți spun că nu poți vorbi cu nimeni despre asta, nu?
Am dat din cap, dar el a insistat:
— După cum ți-ai dat probabil seama, bunicul nu se prea omoară de dragul meu, iar sentimentul e reciproc. Mi-a interzis clar să-ți dezvălui secretele vrăjii, și țin să știi că marmadonicalii nu urăsc nimic mai mult pe lumea asta decât trădarea. Așa că nu mă dezamăgi.
Am dat din nou din cap, spunând:
— Poate că ești fratele meu, poate că ai dreptate când spui că trebuie să fim uniți, pentru că ceilalți nu ne vor accepta niciodată, n-am de unde să știu. Dar încă n-am deplină încredere în tine, i-am spus, aruncându-i o privire rece.
— Cum nici eu n-am în tine, a replicat.
— Te voi ajuta să-l învingi pe Jokai…adică voi încerca. Cât despre partea cu plecatul alături de tine, prefer să nu-mi promiți nimic. Nici să faci planuri.
A dat scurt din cap:
— E foarte bine așa.
Prin venele noastre curgea același sânge și, așa cum spusese el, tot ce aveam era unul pe celălalt. Dar amândoi fusesem crescuți într-o lume care ne ura doar pentru că eram diferiti, și niciunul nu știa ce înseamnă să ai cu adevărat încredere în cineva.
Mi-a luat aproape 5 luni să stăpânesc vraja Velocita, timp în care luptam ziua cu Jokai, iar noaptea pregăteam amândoi clipa când aveam să-l înfruntăm cu adevarat. Între timp, încercam să ne ascundem puterile, să-i adormim bănuielile, să-l forțăm să ne subestimeze. Nu era deloc ușor, pentru că Jokai lua toate bătăliile în serios, iar eu obosisem grozav în urma tentativelor nocturne de a realiza vraja. Nici Damean n-o ducea mai bine, mai ales că Jokai îl considera mai valoros și se descărca mai mult pe el. Însă în ciuda tuturor eșecurilor, nu m-a apostrofat niciodată când dădeam greș, ba dimpotrivă, m-a încurajat de fiecare dată când realizam progrese, oricât de mici. Era un mod total diferit de a învăța o vrajă, în comparație cu metodele pe care bunicul le folosea, și cred că acela a fost momentul în care am început cu adevarat să am încredere in el.
— Velocita e o vrajă foarte complicată, încerca Damean să îmi explice, dar nu imposibilă. Majoritatea vrăjitorilor n-o cunosc sau chiar daca o află se feresc de ea, pentru că dă celui ce o folosește o stare de oboseală sau chiar îl ucide dacă o folosește prea des. Și după cum vezi, e o vrajă extrem de puternică, și vei fi tentat să abuzezi de ea. Te asigur că n-ai fi primul care ar cădea în această capcană, dar te și avertizez: Velocita reprezintă o ultimă soluție, trebuie folosită doar dacă n-ai altă scăpare și numai pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Altfel…s-a oprit și m-a privit fix, vorbind pe un ton foarte serios…te va omorî.
Am dat din cap și am continuat să exersez, dar era greu iar eu eram atât de obosit, încât părea că nu voi reuși niciodată să o stăpânesc.
— E inutil, am strigat furios, gata să renunț.
— N-o stăpânești pentru că n-o înțelegi, m-a calmat el pe un ton înțelegător. Și mie mi-a fost la fel de greu, ba chiar mai greu. Important e să reții modul în care vraja funcționează.
— Și cum funcționează? l-am întrebat, pus pe ceartă.
Mi-a ignorat provocarea și a continuat:
— Velocita nu e o vraja care te transportă dintr-un loc în altul. Asta nu înțelegi tu și de aceea nu reușești să o controlezi. E o vrajă care accelerează mișcările, care te ajută să te miști de câteva sute de ori mai repede decât o faci în mod normal. O să îți ia ceva timp până vei reusi să o folosești imediat, fără să îți antrenezi trupul. De regulă, asta cere multa experiență și așa ceva tu n-ai. Trebuie să te concentrezi, să încordezi fiecare mușchi pe care îl ai, să strângi destulă energie care să-ți permită să folosești vraja.
Era mult mai clar acum, dar tot nu eram sigur că voi reuși.
— Și încă ceva, a spus el. Ai mare grija când rostești formula. Are o încărcătură energetică extraordinară, dar sunt puțini cei care reușesc să se folosească de ea cu adevărat.
— Cuvintele au energie? am întrebat eu prostește, sperând că înțelesesem greșit.
— Doar unele cuvinte. Nu știu nici eu prea multe, bunicul refuză să vorbească despre asta, crede că nu sunt încă destul de mare ca să știu.
— Ce să știi?
— Cum au apărut vrăjile. Și implicit, cum au apărut toți vrăjitorii.
— Aha, am spus eu clipind, mai mult ca să spun ceva, pentru că subiectul mă depășea complet.
Damean a râs și a venit lângă mine:
— Þi-aș putea vorbi despre asta, dacă vrei. Din puținul pe care îl cunosc și eu.
— Faci cum vrei, am răspuns, încercând să par cât mai indiferent, deși muream de curiozitate să aflu.
El a râs din nou, ghicindu-mi nerăbdarea.
— Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu adevărat, sau când s-a întâmplat asta, sau de ce. Unii spun că, cu foarte mult timp în urmă, trăiau mai mulți zei care aveau putere infinită.
— Mai puternici decât zeii noștrii? l-am întrerupt, neîncrezător.
— Mult mai puternici.
— Si ce s-a întâmplat cu ei? m-am repezit, văzând că vrea să continue.
— Þi-am spus deja că nimeni nu știe, m-a potolit el. Se bănuiește că, după ce au creat oamenii, și-au transferat puterile în cuvinte, gânduri și imagini, pentru a-și conserva energia.
— De ce ar fi făcut așa ceva? am întrebat, nereușind să înțeleg motivul pentru care cineva ar fi renunțat de bunăvoie la puterile sale.
— Nu știu, a spus, dând din cap. Poate că pur și simplu s-au săturat de lumea noastră.
— Stai puțin, am spus ridicându-mă. Dacă ei au dat naștere tuturor vrăjilor, iar noi le putem folosi, asta nu înseamnă că suntem…
A ridicat din umeri.
— Urmașii lor, da.
— Deci toți vrăjitorii sunt de fapt..
— Toate astea sunt doar speculații, nimeni nu știe ce s-a întâmplat, m-a întrerupt el. Acum vreau să continui să exersezi vraja, eu am ceva de făcut.
S-a ridicat și a ieșit din cameră, închizând cu grija ușa după el. A lipsit o grămadă de timp, timp în care eu făceam tot posibilul să mă concentrez, și după explicațiile pe care mi le dăduse controlarea vrăjii mergea mult mai ușor, ceea ce m-a bucurat nespus. Când, într-un târziu, s-a întors, eram mort de oboseală, dar foarte mulțumit de mine, în timp ce el avea din nou o atitudine foarte serioasă.
— Bunicul va afla că stăpânești vraja, și trebuie să găsim o cale ca el să nu bănuiască că eu te-am învățat-o.
A trântit o carte mare și prăfuită pe masă, părând foarte mulțumit, în timp ce eu mă întrebam ce folos aveam pentru vechitura aia.
— E o carte de vrăji, mi-a explicat când mi-a întâlnit privirea nedumerită, și vei spune că de aici ai învățat-o.
— Știu și eu ce e, am răspuns, plictisit. Am citit-o de câteva ori, dar mare lucru, ca să fiu sincer, n-am înțeles.
Damean a întors brusc capul, foarte atent acum la mine.
— Ai citit asta?
— Da, bineînțeles, am citit o mare parte din cărțile bunicului.
A venit și s-a așezat lângă mine, cu o expresie foarte îngrijorată pe chip.
— El știe?
— Cred că da, am spus, ridicând din umeri. Nu mi-a interzis niciodată...
Damean a tras adânc aer în piept înainte să vorbească:
— Ascultă-mă, Elijad. Vrăjile din această carte sunt foarte, foarte periculoase, mai ales pentru tine, care ești atât de tânăr și nu le înțelegi puterea sau semnificația.
— Care e problema? Sunt doar niște vrăji...
— Nu sunt doar niște vrăji! m-a întrerupt el hotărât. Sunt vrăji foarte întunecate, foarte puternice, și trebuie să ai mare grijă când le folosești. Poți să...poți să...
— Doar câteva, l-am completat eu, nedumerit.
— Dacă vrei sfatul meu, ferește-te să le mai folosești. În cartea asta e o scurtă descriere a vrăjii Velocita. Dacă bunicul te întreabă, trebuie să spui că de aici am învățat-o.
— N-o să mă creadă, i-am răspuns, e o vrajă mult prea grea.
— Știu. Vei spune că m-ai văzut pe mine folosind-o, ai devenit curios și ai căutat prin bibliotecă. Trebuie să explicăm asta în așa fel încât numele meu să nu fie implicat decât parțial.
— Tot mă îndoiesc c-o să mă creadă, am spus încăpățânat.
— N-are importanță, a dat el din cap. Cum merge? Ceva progrese?
— Vei vedea cât de curând, i-am răspuns, cu un zâmbet răutăcios.
Săptămânile au trecut foarte repede și, înainte să-mi dau seama, ziua în care urma să-l înfruntăm cu adevărat pe Jokai Mor venise. În dimineața când am coborât scara spre terenul de antrenament, știind că venise clipa să-l înfrunt, că de mine depindea totul, mi-a fost pentru prima oara în viață frică. Nu că Jokai mă va înfrânge, nici că, în furia lui, m-ar putea omorî. Mi-a fost frică că voi greși.
Ne-am ocupat pozițiile pe teren, și mă bucuram căci Jokai părea mult mai relaxat, pe de o parte pentru că toată săptămâna eu și Damean păruseram cei mai înverșunați dușmani și nu luptaserăm împotriva lui mai deloc, mulțumindu-ne să ne aplicăm lovituri unul altuia, iar pe de altă parte pentru că eu arătam palid și bolnăvicios. La cât de emoționat eram, cred că într-adevăr așa arătam, pentru că muncisem enorm pregătind această luptă, și orice greșeală ne-ar fi costat scump. Damean părea mult mai relaxat, și când Jokai s-a întors, mi-a făcut un semn scurt de încurajare.
Eu l-am atacat primul, dar am făcut-o neconvingător și i-a fost ușor să îmi respingă atacul, ba în retragerea mea precipitată mi-a aplicat și o lovitură puternică, și dacă n-aș fi reușit să îl blochez cu scutul în ultima clipă m-ar fi zdruncinat serios. N-a apucat să o aplice și pe cea de-a doua, pentru că Damean era deja lângă el, atacându-l cu înverșunare, în timp ce eu m-am lăsat într-un genunchi, părând complet dărămat de prima lovitura pe care mi-o dăduse, dar în realitate acumulând energie pentru a folosi vraja. Jokai nu mi-a mai acordat nici o atenție, considerându-mă scos din luptă, în timp ce eu îmi simțeam tot trupul rigid de atâta încordare, respirația îmi devenise sacadată și broboane de sudoare îmi curgeau pe frunte și pe gât. În momentul în care l-a lovit pe Damean cu sălbăticie, aruncându-l într-o parte, s-a lăsat descoperit și am știut că venise momentul să îl dobor. Am rostit vraja și într-o secundă eram deja la mai puțin de un metru de el, strângând mânerul sabiei atât de tare încât degetele îmi amorțiseră, dar când l-am lovit mi-a parat cu un ultim efort lovitura, așa cum Damean prevăzuse că avea să se întâmple. Parada lui mi-a răsucit tot corpul, iar când am revenit în poziția inițială, în fața lui, am dat drumul sabiei, am strâns pumnul pe care aveam manușa de fier pregătită din vreme până ce am simțit că plesnește și l-am lovit în pieptul descoperit cu toată forța vrăjii ma seo, catapultându-l între dalele de piatră ale arenei, însoțit de un zgomot infernal și un nor uriaș de praf.
M-am lăsat din nou în genunchi, dar de data aceasta pentru că vraja mă epuizase de tot, iar imaginile începuseră să devină neclare. Am simțit mâna lui Damean pe umărul meu, iar când am ridicat privirea m-a uimit zâmbetul lui fericit și admirativ.
— Ai fost grozav, a spus, entuziasmat. Bunicul o să crape de ciudă când va afla ca…
N-a mai apucat să continue. Din mormanul de pietre sub care îl credeam pe Jokai inconstient au izbucnit nenumarăte raze de lumină albastră, foarte concentrate, apoi a urmat o explozie asurzitoare și am fost împloșcați cu pietre și noroi, iar în fața noastră stătea Jokai nevătămat și mai supărat decât îl văzusem vreodată. Ochii îi erau încărcați cu ură și în acel moment am știut că eram morți amândoi.
Damean l-a privit o clipă uimit, apoi s-a așezat în fața mea, luând poziția obișnuită de luptă, cu buzele ridicate ce-i dezveleau dinții ascuțiți și fața congestionată de ură.
— Fugi, mi-a spus printre dinții încleștați, fără să mă privească. Ia-l pe Key Kun și pleacă cât mai departe de aici.
O clipă am fost tentat să îi urmez sfatul, pentru că intensitatea privirii lui Jokai băgase spaima în mine, și realizam că avea de gand să ne omoare pe amândoi. Numai că…n-aveam unde să mă duc. Nu cunoșteam pe nimeni. N-aveam nici un prieten. El, în acel moment, era tot ce aveam în lumea asta.
Am înaintat și m-am așezat lângă el, luând la rândul meu poziția de luptă.
— Luptăm împreună, am spus.
— Murim împreună, m-a completat.
Jokai a rămas un timp tăcut, fixându-ne cu aceeași privire cruntă, ucigătoare. Apoi a făcut doi pasi înainte, s-a plecat în fața noastră adânc, fără să ne slăbească din ochi, apoi ne-a întors spatele printr-o răsucire violentă care i-a făcut pelerina să fluture și a plecat fără să se uite inapoi.
Nici unul dintre noi n-a spus nimic. Nu era nimic de spus. Câștigasem.