Hoinărește ascultând muzică. Muzica ploii. Pentru el, picăturile sunt sunete muzicale, traduse prin note scrise cu albastru pe un portativ nu foarte bine definit. Iar cântecul acesta al ploii este incomparabil, căci nici cea mai tristă creație a vreunui compozitor inspirat nu îl poate egala. Pare incredibil de simplu, pentru că toți îl știu. Dar nu așa cum îl știe el acum. Îi cunoaște atât de bine complexitatea, încât chiar se simte contopit cu acest miracol ignorat al naturii.
El știe că doar oamenii triști pot fi atât de legați de ploaie; dar acei care sunt suficient de triști încât să poată acorda atenție acestui mic detaliu. Ei sunt puțini, însă sunt singurii curățați și înveștmântați de muzică. Ceilalți ascultă doar muzică murdară și care îi dezbracă.
Așa cugetă el în timp ce se așază sub un copac, la marginea drumului. Ar vrea să mediteze la un oarecare aspect al vieții, dar este împiedicat de trecerea rapidă și furioasă a unui automobil.
"Parcă s-ar grăbi spre moarte", își zice, zâmbind amar. "Moartea e neagră, iar negrul nu este o culoare. Habar n-au ei, eh..."
Își întoarce apoi privirea spre cerul de un albastru deja foarte închis, sorbind parcă în ochii săi nuanța cernelie. Pentru o fracțiune de secundă, aceasta se schimbă brusc, la lumina unui fulger ramificat.
"Îmi place albastrul. Toată viața mea e albastră. Când eram copil, era de un bleu cristalin, așa cum e cerul când nori sub formă de oi zburdă pe el. Dar apoi, treptat, s-a întunecat. Acum, parcă mă oglindesc în văzduhul ăsta tulbure... E aproape să fie negru și nici măcar nu mă mai tem. Mi-e frig."
Vrând parcă să se încălzească cu mantia albastră a ploii, se lasă sub coroana pătrunzătoare a copacului, privind spre singurul său tavan. Căci el este omul străzii. Omul străzii care încearcă să adoarmă. Omul străzii care nu mai așteaptă de mult culorile vesele ale curcubeului. Omul străzii cel albastru.