I

Ploaia îl făcea întotdeauna să se simtă fericit. Acum putea să privească pe fereastră fară să se mai ferească de foștii săi prieteni. Nu mai vorbise cu ei de 3 luni, de la moartea celei mai bune prietene a sa, Violeta, o fetiță blondă, cu ochii albaștri, perfectă, pe care el o considera cea mai frumoasă fată din lume. La înmormîntarea ei a fost singurul din bloc care a lipsit. Nu a avut curajul să o vadă. Știa de la părinții lui ca era îmbrăcată în alb, că în camera ei mirosea la fel ca în zilele cînd imbrăca păpuși și asculta vechile casete ale bunicilor ei, ca era mult mai frumoasă decît a fost vreodată si că mama Violetei voia să-i dea ceva. Credea că voia să scape de vechile lucruri ale prietenei sale, să o uite, iar el nu voia s-o ajute, era mulțumit doar cu amintirea zilelor în care se jucau. De nouă ani se cunoșteau, apartamentele lor erau unul in fața celuilalt, ea era singura fată căreia îi putea vorbi fără să se fîsticeasca, singura despre care credea că nu se uită cu scîrbă la el, singura de care ar fi putut crede că s-ar îndrăgosti de el. Nu trecea o zi fara să-și priveasca idealul si totodata, așa credea el, singura sa capodoperă. Nu vorbeau aproape deloc, dar dupa o zi în care o privise obsedat, se așeza si îi mai schița inca o data portretul, accentuînd trăsătura care i se păruse ca va atinge perfecțiunea.
Influența sa o transformase in decursul celor nouă ani cum nimeni altcineva nu a fost in stare să schimbe defectele unei fete in calități ale unei viitoarei femei. Datorită lui ea avea acum cea mai frumoasă aluniță pe obrazul stîng, datorită lui ea avea polul zîmbetului opus privirilor celor mai pasionate ființe de culoarea si balta permanentă ale asfaltului. Cu 6 luni înaintea dispariției fetei el aștepta să-i reușeasca transformarea genelor, voia să îi ia stăpînului în care nu credea o parte din meritul desăvîrșirii acelor ochi.Povestea lui Daniel nu începe cu trei luni în urma. Toți au auzit de ea, însă puțini știu adevărul . Nu cred că există nimeni care să creadă în nevinovăția lui, sunt singur împotriva tuturor. Părinții lui, oameni distruși de pierderea unei fete de 14 ani, nu au fost pentru el decît doi necunoscuți, din cauza cărora moartea nu l-a salvat mai repede. Loredana, așa o chema pe sora fericitului pe care l-am cunoscut ieri, a fost victima unui incest. El a aflat acum o lună, în închisoare, de la unchiul său, Dimitri, condamnat de 13 ani, avînd fericirea a încă șase luni de pocăință, despre crimă. Avea trei ani cînd și-a văzut pentru prima dată sora dezbrăcată; era întinsă pe cimentul din fața blocului, încă mișcînd , el fiind primul care să-i mărească suferința. Acel tablou l-a bîntuit toată copilăria. Știa de la cei doi necunoscuți, care au încetat să-i fie părinți din ziua aceea, că acel copil mare a plecat într-o lume mai bună. N-a mai interacționat nimeni cu el o lungă perioadă, săptamînile trecînd fără ca el să vorbească. Și-a imaginat trecerea într-o lume mai bună toată copilăria, de multe ori era hotărît să mai facă un pas, însă a avut ghinionul ca un zid de un metru sa delimiteze granița dintre cele două lumi. Voia să urmeze același drum ca al surorii sale, dar atunci cînd a crescut destul de mult ca să poată ajunge într-o secundă de pe bloc in cealaltă lume, a cunoscut-o pe Violeta. Din prima zi și-a sacrificat visul pentru ea. Era pe bloc, un scaun îl ajuta să transforme secundele in ani, se afla la două secunde distanță de Loredana, atunci a văzut-o prima data. Cele trei luni care au trecut nu l-au transformat, a rămas la fel, iar eu nu am încercat să-l schimb, acest lucru îi poate fi favorabil peste două săptămîni, dacă va fi prins, atunci cînd voi reîncerca să-l salvez.
Evadarea este singura lui șansă. Daca nici părinții lui nu-l cred nevinovat, nici eu nu voi încerca să schimb alte opinii. Totul este simplu, poate că doar ei nu sunt în stare sa înțeleagă, însa riscul este prea mare, libertatea lui este mult mai greu de obținut după regulile societății. Eu sunt psihiatrul ce trebuie sa dea un verdict, o semnatură pe ultima pagină din micul dosar ce atestă deplinătatea facultaților mintale ale ființei neprihănite. Nu aș putea trăi știind ca am distrus un înger. Acum nu voi putea trăi fara el, fericirea mea va fi o reflecție a vieții lui, el va fi dumnezeul meu. Viața mea nu a fost pînă acum decît un banal itinerariu stabilit de o femeie pe care nu știam că aș fi avut dreptul să nu o idealizez crezînd-o infailibilă. Pînă acum am fost cum a crezut ea că va trebui sa fiu ca să ating culmea posibilă a existenței mele. Am descoperit adevăratul meu scop în viața, fiecare se naște pentru a realiza un lucru care i-ar aduce fericirea, orice altceva îl va împinge în rîndul oamnilor care se cred superiori, însa sunt niște greșeli menite să facă egalitate între fericirea puținilor oameni care știu sa trăiască, așa cum am descoperit eu ieri că o voi face. Planul meu nu este genial, nu există nimic genial in lumea asta goala, toate sunt numai niște aparențe ce aduc stimă sau glorie unor nefericiți, dacă gloria nu le-a fost insuflata. Nu există inteligența, totul trebuie sa fie perceput prin simțuri, orice altceva reprezintă o alterare a naturii ce se află in tine. Acum e prea tîrziu pentru mine să-mi traiesc viața așa cum natura a stabilit, fericirea nu mă va acapara, nu voi putea să mă contopesc cu natura, voi fi cenușă nedizolvabilă în apă sau, în cel mai rau caz, hrană cerută de zeii soarelui sau ai altor elemente ce alcătuiesc perfecțiunea posibilă cîtorva oameni. Fără mine -e greșită formularea- din fericire pentru mine el nu ar fi fost capabil sa-și păstreze intactă pentru mult timp aureola protectoare ce-l lega de singurul suflet existent. Mîine vor incepe cele 2 săptămîni în care fericirea mea va fi alături de cel ce mă va face să mi-o imaginez pîna in momentul fatal, vom fi numai noi. Va fi ușor să-l protejez, dar pana mîine trebuie să găsesc o soluție de a-l scăpa de aici. Sanatoriul este o pînză de păianjen artificială, însa eu nu sunt o muscă, sunt salvatorul singurei metamorfoze eșuate pe care natura s-a gîndit s-o transforme într-o ultimă șansă pentru mine, șansă pe care n-o voi mai irosi.
Cabana mea îl va îndepărta de dorința de a grăbi trecerea sa într-o lume lipsită de greșeli, sunt un egoist, mi-am pierdut șansa cu mult timp în urmă de a fi ceea ce ar fi trebuit, pentru a nu fi parte negativă din egalitatea perfectă a fericirii. Blocul meu nu-i va fi poartă spre regăsirea creației sale. Va sta acolo două săptămîni, le voi lua doar locul părinților săi. Îmi va transmite fericirea dintr-o insula al cărui nume nu-l voi scrie și nu-l voi spune nimănui niciodata. Oricum cei care nu vor fi înțeles adevărul mesajului nu îmi vor imputa nici egoismul.
Eram numai noi, adormiți pe iarba încă umedă, necufundați în ea, din cauza rafalelor de vînt și a gheții. Simțeam luna apărînd din cînd in cînd de dupa nori, o stea necontenind să ne transfere din căldura ei, pîna cînd a murit. Gustam mirosul toporașilor și eram îmbiați de pămîntul moale ce s-ar fi lipit de noi dacă iarba n-ar fi facut zgomot.
-Te urăsc, n-o sa mai vin niciodată aici cu tine.
-Și eu te doresc mai mult ca oricînd, și eu aș vrea să nu plec niciodata de aici.
-E ultima dată cînd mă vei mai atinge.
Lovitura aceea mi-a distrus drumul spre perfecțiune, o simplă atingere a mîinii sale a fost sfîrșitul. Ea ar fi vrut să alerg după Cătălina, să îi îndeplinesc dorința, însă n-am fost în stare s-o înțeleg, n-am reușit să îngreunez viața nefericiților, am fi făcut-o împreuna. Trebuia numai să-i spun un cuvant, n-am uitat care era, nu l-am știut niciodata, însa dacă aș fi alergat spre ea, acum n-aș fi fost în stare să greșesc.

II

Stătea singur in camera lui, muzica era doar zgomot pentru el. Nu s-a enervat niciodată din cauza ei, acum știa că e singură, că degeaba s-ar fi dus să-i spuna, n-a făcut-o niciodată, dar o cunoștea foarte bine, încît să știe ca ea nu l-ar fi băgat in seamă; aștepta, nu să-l inchida sau să asculte la un volum normal, aștepta momentul în care ar fi trebuit să se enerveze și să-i bată in ușa. N-a rezistat atît cît credea ca ar fi trebuit ca să ajungă la o stare de exasperare, îi era frica de ea, dar ea l-a asigurat că se temea degeaba. Se gîndea la nefericirea ei, la prostia ei, la lipsa oricărei logici in tot ce simțea și-și dorea. Și-o dorea numai pe ea, nu putea să-i înțeleagă multitudinea de dorințe în continuă schimbare. A citit odata un oracol de-al ei, unde apărea si numele lui, atunci credea ca s-a gîndit pentru prima data la dînsa, cum a făcut-o pînă acum 3 luni. Nu era deranjat, era fericit că o simte, era cea mai frumoasă noapte de cînd a citit oracolul. S-a dus și a sunat, după cîteva minute de plăcere a auzit zgomotul atat de bine cunoscut al ușii. A deschis ochii și întregul corp se limita doar la absorbirea trăsăturilor acelei umbre. Nu s-a speriat nici măcar dupa un minut, l-a ajutat printr-o întrebare să-și diversifice simțurile.
-Dă, te rog, muzica mai încet - s-a gîndit că va trebui să spună, apoi să se bucure de ea in patul său, poate ca nici nu ar fi dat muzica mai incet. Dar minutul de contemplare era deja un pas mult prea mare ca să se mulțumească cu atat, sau ca să fie în stare să treacă peste ridicol și să fie extaziat de perfecțiunea nimfetei. A spus: nu mă simt bine, ai mei dorm, n-am vrut să-i deranjez și, cum am auzit la tine muzică, m-am gîndit că poate ma vei ajuta tu sa… O luna după acea noapte s-a gîndit ca replica ideală ar fi fost o prostie, o propoziție tradusă din engleză, propoziția tuturor jucăriilor de pluș care fac zgomot, dar s-a razgîndit.
-Să mergem undeva unde să fie mai mult aer, hai jos, sau la mine in balcon.
Trecuse numai un an de cînd simți că ea nu este doar o caritate, ci e mai mult. Era prima dată cînd îi vorbise numai lui, prima dată in ultimul an. El nu-și dădea seama că o evita, dar noi știam, chiar din ziua in care rîsesem de faptul ca el ar putea avea o iubită. N-am fi crezut că va dura atît de mult, dar ne-am obișnuit cu atitudinea lui, eu mi-am adus aminte de ea abia după un an de la citirea jocului ăluia.
-Pe bloc. A regretat ca nu a spus și hai, sau să mergem, numai pentru un sfert de secunda, ea nu a mai spus nimic, dar a zambit. Nu mai fusese niciodată, dar nu era ăsta momentul în care sa se rețină pentru prima dată de la ceva ce ar fi vrut și ar fi putut să facă.
Au stat 2 ore si au vorbit mai mult decît în cei 8 ani, nemaisocotindu-l pe ultimul. Nu și-au dat seama că el o evita, n-au vorbit deloc despre asta, n-au vorbit deloc despre el. Ar fi putut să i se destăinuie, să-i spună despre lașitatea lui, despre cum în fiecare zi ar fi vrut să-i vorbească, însa ceva din interor îl împiedica, despre dorința de a o ajuta, de a o imbrățișa atunci cînd o auzea plîngînd. Se compara pe el cu persoanele care nu-l interesau și a căror prezență în jurul său îl indispunea, se gîndea că el este pentru ea așa cum erau toți în afară de ea pentru el. Uneori simțea că dorințele îi sunt împărtășite de ea, însa nici in momentele acelea nu reușea să se apropie de Violeta, să-i vorbească. Aștepta ca ea să facă primul pas, dar în același timp se gîndea că-i va fi rușine de entuziasmul său din acele momente, îi va fi rușine de ea, dar mai ales de sine. Nu-și putea explica de ce nu are curajul să facă un lucru atît de simplu, care l-ar scăpa de atîtea reproșuri și depresii. Își dădea seama ca singurul mod prin care să scape de ea era să-i vorbească, obsesia pentru ea ar fi putut, la fel de repede cum a început, să dispară. Se gîndea că ea va veni la el, îi va spune că-l iubește și va pleca rușinată. Acesta reprezenta culmea deznădejdieii sale, își dădea seama că s-ar fi simțit mai prost decît se simțea atunci, cînd credea că ea il consideră respingător, pentru că dezgustul provocat de lașitatea lui ar fi decimat plăcerea cea mai mare pe care credea că i-ar fi putut-o oferi viața. Totul era simplu, a avut atît de multe ocazii în care să-i spună ce simte, atîtea depresii din cauza acelor momente ideale, totul fiind perfect, el trebuind numai să-i spună două cuvinte, uneori vodca putîndu-i funcționa ca o scuză în următoarea zi, odata chiar și o țigară, poate că depresiile începuseră să-i placă.
Aceea trebuie să fi fost prima lor noapte. Prima lor noapte din perspectiva ei, pentru el a fost numai un vis. Și-a adus aminte de prima zi în care a văzut-o, stătea exact in locul ei, dacă groapa al cărui fund nu l-a vazut niciodată din cauza apei ar fi fost el, oglindirea noului său început ar fi fost perfectă. A urmat un an în care inocența lui i-a schimbat simțul realității într-un amalgam de concepții si trairi. Filozofia cea mai corecta si mai simplă i-a lasat locul alteia mult prea complicate pentru orice om, existînd numai o excepție, cu toate acestea, ea a reușit s-o înțeleagă și s-o pună în practică.


III

Au trecut 5 luni. Viața mea nu s-a schimbat asa cum as fi crezut ca se va schimba. El s-a sinucis, nu inainte sa-mi demonstreze ca locul meu era in partea cealalta a usii cu o singura clanta. Nu m-am pus niciodata in camasa de forta a celor mai buni prieteni ai mei, nici pe ei nu-i cred capabili sa simta ce simt eu, de aceea nu as fi putut si nici nu sunt in stare sa empatizez cu ei. Ma simt mult mai liber, camera in care stau de 11 ore (asistentele m-au jignit, sau m-au flatat lasandu-mi ceasul) nu am mai vazut-o niciodata. A trebuit sa deschid 2 usi ca sa ajung aici, neputandu-ma seda, din cauza unor adeverinte ale unui fost coleg, ce inca mai spera ca voi alege viata lui fara rost, cum se intampla de obicei in cazuri ca al meu, neavand voie sa ma lege, au ales varianta aceasta. Nu cred ca as fi rezistat tentatiei de a ma arunca in visul in care nu mai cred, acesta este inca un motiv ce ar trebui sa-mi mareasca placerea clipelor prezente, in afara descoperirii acestui loc plin de libertate. Nu as fi crezut ca in aceasta viata voi mai spera vreodata, voi mai descoperi extazul sau fericirea continua. Acum am mai mult decat o fericire pe care o stiam efemera, acum stiu ca sfarsitul starii aceasteia va coincide cu aruncarea mea intr-o morga. Simt ca extazul de acum trebuie sa se sfarseasca, cu 11 ore inainte moartea imi era un vis imposibil, acum ea este numai o fasie ce ma va distruge, nu ma va salva, din viata pe care o credeam ratata.
In primele zile credeam ca exaltarea mi se datora eliberarii de incetosarea gandirii rationale. Acum totul este ca in prima zi cand l-am vazut si m-am lasat ghidat in lumea lui. Totul in afara acelei zile. Nu era obsedat de ea, nici de ideea naturii suverane. Loredana s-a sinucis doar in ziua in care m-am hotarat sa ajung aici.

IV

Totul nu a fost decît o înscenare. Nu a mai suportat indiferența și mila pe care credea că i-o provoacă. Era numai un copil, nu ar fi trebuit să o considere capabilă de ințelegerea lumii dominată de idei preconcepute si de puținele și proastele idei de necombătut ale majorității. Nu a vorbit decît cu mine despre asta. Avea nevoie de cineva căruia să i se destăinuie și m-a ales pe mine, cel mai inofensiv ajutor, la fel considerîndu-mă și copiii, care-mi pun porecle si sunt fericiți că pot cîștiga o luptă cu oamenii mari, o luptă imposibilă și în acest caz lipsită de dușman. Copiii sunt mult mai aproape de înțelegerea și de scopurile vieții decît nefericitele femei si copiile lor masculine. Numai prin copii se va descoperi adevărul. Cea mai mare prostie păstrată în conștiința popoarelor este accea că bătrînii dau în mintea copiilor. Aș vrea să-i mai pot înțelege, însă mi-e imposibil, doar amintirile gîndurilor din copilărie imi dau speranța că lumea se va schimba, trebuie doar ca cineva să facă parte din ambele lumi. Am fost dezamăgit de mine de prea multe ori, creatorul noii lumi ar fi putut fi el, am descoperit datorită lui un fir logic care acum s-a oprit, fără el tot ce am realizat nu va mai avea niciodată vre-un final. Banca din față a rămas încleștată în acest gînd mulți ani după pierderea celui mai curajos rob al ei, pînă în ziua în care s-au sprijinit de ea icoanele nefluturînde pe catargele fără vase ale bisericii pentru bătrîn. Sufletul a lăsat loc tot numai unui gînd, doar numărul celor care meditau era mult mai mare decat în lunga perioadă dintre moartea idolului și a slujitorului unei idei convertitoare spusă intr-o după amiază. Ochii aprinși, sticloși, umezi si strălucitori pot fi văzuți seara, cand se aduna gașca plictisită de singurătatea lipsita de idei, însă acei ochi nu mai aparțin numai unui singur om, iar calitatea de a fi aprinși s-a răsfrînt numai asupra țigărilor.



V

Bătrînul ocupase în acea zi banca. M-am bucurat inconștient că nu a mai trebuit să aștept momentul în care ea ar fi făcut totul să dispară. Am ridicat jaluzelele, mi-am deschis geamul și m-am aruncat pe pat, fără să-mi mai fie teamă că-mi voi auzi numele. Starea mea de liniște s-a transformat într-o surescitare, care nu mă mai afectase de mult timp, în cîteva secunde. Zgomotul produs de mașina părinților Violetei m-a făcut să închid geamul și să privesc printre jaluzelele pe care le-am tras dintr-un reflex de apărare. Pînă să o văd, mașina dispăruse. Mi-am imaginat silueta ei pe bancheta din spate si m-am lasat mîngîiat de soarele interzis, căzînd pe pat.. Nu mai avusesem de mult o stare de indiferență față de viață, de cînd plecase ea două săptămîni undeva la țara. În acea clipă doar zgomotul mașinii credeam că m-ar mai fi putut salva din sanctuarul relaxării lipsite de gînduri.
M-am înșelat, așa cum făceam întotdeauna cînd mă gîndeam la ea, cred că de asta mă obseda de mai mult de un an. Am mai avut obsesii, pe Georgiana, cînd aveam vreo opt ani, acum mi-e scîrbă de ea, poate la fel simțeau și ei acum treișpe ani fața de nimfeta de atunci, însă acum sunt toți cu ea. Pe atunci aveo o calitate, aceea de a înțelege problemele oamenilor mari, acum nu mai ințelege nimic, se încurcă în orarul foștilor onaniști abonați la ea si vinde țigări aduse din Moldova în stradă . Geaninei i-am spus că o iubesc și totul s-a terminat, cuvintele astea se spun numai dacă vrei să te desparți sau ai foarte mare încredere în lipsa de curaj, sau în dorința obsesiva a ei de a fi cu tine. A fost o alegere bună să-i zic, lipsa raspunsului ei, de asemenea. Dacă mi-ar fi spus că simte la fel, obsesia mea s-ar fi terminat în același moment, așa cum s-a întîmplat cu prima mea iubire împărtașita, o iubire de un sfert de ora. Celelalte erau doar vise, în care nu simțeam că se merita să pierd nici măcar cuvinte. De dorința de a fi cu Violeta aș fi putut scăpa prin cea mai simplă modalitate, însă poate am vrut să-mi testez puterea voinței, n-ar fi trebuit s-o facă. L-am întrebat și atunci, însă el știa că eu ințelesesem și nu a vrut să-mi spună ceea ce deja știam.
Era singură în camera ei, am auzit muzica pe care doar cand era singură acasă o auzeam. Am aruncat cartea transformată într-un burete plat și fără calități și am ieșit din cada. Am alergat cîteva minute prin casă îmbrăcîndu-mă și am coborît pînă la Robert. Nu știam ce se întîmplase cu el in ultima perioadă, mi-am zis că din cauza carților citite și-a schimbat modul de a muri, însă aveam încredere că nu va rezista unei ultime zi de ștrand. Nici măcar nu mi-a deschis. Salutînd piticul ornamental, l-am văzut imbrățișîndu-și patul. L-am lăsat sa-și trăiască momentul de voluptate; a urmat clipa despre care nimeni nu a aflat adevărul pînă la mine.
Totul din jur mă apăsa, numai patul avea o acțiune inversă asupra dezgustătorului meu trup. Eram singuri. Ea se gîndea la mine, de multe ori îmi mai transmisese mesaje, eu le ințelesesem pe loc, însa curajul îmi lipsea. Acum nu mai aveam nici o scuză, m-am ridicat și am pășit spre coridor. Am așteptat cîteva secunde înainte de a face un pas neimportant, l-am facut și am stat împietrit în fața ușii ei cîteva minute. Am auzit pașii Violetei îndreptîndu-se spre mine și am fugit pe scările ce duc in labirintul sfîrșitului ei. Muzica se oprise. Mi-era sila de frica mea, eram hotărît să-mi continui drumul și să-mi tai venele în boxă. Am spart lacătul și am pus mîna pe un cuțit ruginit. Mi-am mîngîiat gîtul cu lama rece, sentimentul eliberării m-a cuprins, ar fi fost nevoie de trei secunde de liniște și ea ar fi scăpat, însă dumNezeu nu a vrut asta. Orice altă melodie poate nu m-ar fi catapultat în camera ei, poate că m-aș fi oprit în fața ușii dacă nu i-aș fi auzit glasul ascuțit, poate că volumul era totuși o ispită imposibil de rezistat. A țipat cîteva secunde, pînă cînd și-a dat seama că nu are nici un rost. A fugit pe lîngă mine. Am lăsat-o să ajungă pînă la ușă. Nu era închisă, ea a întors rotița și a început să tragă disperată de ușă. M-am apropiat liniștit de ea, acum cred că semănam foarte mult cu un zombie, de asta cred că a și leșinat. Am ridicat-o și am așezat-o pe patul ei. Înainte să mă arunc asupra ei, fața bătrînului m-a fulgerat. Am rămas nemișcat pînă cînd mi-am dat seama că nu e posibil ca el să mă vadă și să fie în același timp inuman de calm. Ochelarii salvarii Violetei trebuie să se fi aflat în mîinile lui. Am alergat cu ea la mine în cameră, visul începea să fie imaginea raiului meu, gîndită încontinuu de un an, doar zîmbetul ei lipsind. Mai aveam două ore în care să trăiesc. Am așteptat-o să se trezească.
-Te rog...terrr...
-Nu.
-Numai să nu ma oooh... Ce vrei de la mine?
-Nu-ți fie frică, eu voi fi singurul care va muri.
-Nu crezi...
-Doar dacă va fi nevoie te voi ucide.
-Te rooohihi... respira zgomotos printre lacrimi. Atunci muzica se opri cîteva secunde, ea nu încercă să țipe.
Am atins-o pentru prima dată, cu excepția clipelor în care a fost inconștientă. M-am aruncat asupra ei și am trăit așa cum nicăieri, în nici un paradis nu aș fi avut cum, doar dacă raiul nu este o orgie continua, în care Violeta să fie umbra mea; chiar și așa nu ar fi mai presus. Eternitatea nu se poate compara cu acele ore supradivine. Finalul nu a reprezentat culmea plăcerii, și nu din cauza apropierii morții. Prima atingere, nivelul absolut al plăcerii, acesta descrescînd pînă în momentul extazului oamenilor obișnuiți. Și douăzeci de ani de închisoare dacă aș face este puțin, dar eu mă voi sinucide.
-De ce nu te-ai sinucis?
-Vreau să mă ucizi și pe mine. Mi-e scîrbă de tine. Lasă-mă pe mine să te ucid, tu sigur nu vei avea curaj.
Asta trebuie să-i fi spus, l-am ascultat în continuare.Aș fi vrut să-i ascult fiecare cuvînt, dar imaginația-mi le-a transformat în zgomotul din timpul orelor anesteziante de ascultat idioți nefericiți. Poate că nu mi-am imaginat chiar totul. A zis sigur:
Am iubit-o, dar am urît-o infinit mai mult. Nu pot visa la un alt deznodămînt, a fost perfect. N-aș fi vrut ca părinții ei să-mi taie cheful de sinucis, să-mi ia trei modalități, cele mai interesante și primele de pe fosta-mi listă, de sinucidere.
Acum aș vrea să mă întîlnesc cu frate-su, să-l fut și pe ăla. Cum poate să mai traiască înca... Aș vrea să-i simt degetele în orbitele mele, să-l vad fericit cîteva secunde în timpul luptei mele cu gravitația, să-mi simt sîngele șiroind pe ciment. Vreau să mă răzbun pe el, am scapat cîteva zile, nimeni nu are curajul să mă linșeze, oamenii proști au încredere in poliție sau în cine n-ar mai trebui să aibă. Am încă și susținători. Dacă le-aș spune ce-ți spun ție, nu cred să-și schimbe atitudinea, ăsta nu-i cel mai bun exemplar, da’ merge. Îmi spunea de prea multe ori Lăbuța. Aș fi vrut să-l ucid, superioritatea lui mi-ar fi fost imposibil de suportat daca-aș fi fost concentrat la toate aluziile eliberatoare. Păcat ca Mitru stătea in camera lui și-i facea sinuciderea mai complicată. S-a sinucis și ala. A coborît Cristina, maică-sa, și a țipat, dar nu datorită lui, ar fi făcut-o și dacă nu era nimeni acolo. Încă mă gîndesc la ea, de ce nu a țipat atunci cînd l-a văzut prima data? A fost dezamăgit, ar fi vrut să facă schimb cu fratele rămas fără părinți tot din cauza lui. Mi-a spus că n-ar fi trebuit să vorbească atît de mult cu mine. A vorbit chiar degeaba, imaginile ce m-ar fi ajutat cînd mi s-ar fi stricat tv-u', sau cînd n –aș fi avut reviste undeva au fost ascultate numai de bătrînul care stătea lîngă noi, bătrîn enervant, care tot întreba de niște spirite in copii, nebăgat în seamă.
Imaginea ei, asfixiata cu fața în pernă, mîinile lui masîndu-i tot corpul, ea plîngînd și încercînd să lupte, nu să scapa, ci să respire. Poate că spunea și tatăl nostru, visul oricărui preot. Minutul de coșmar a fost doar începutul raiului si al iadului. Cei doi jucau tenis schimbînd si terenul de joc după fiecare minge. Iadul divin, împreunarea sexelor. Raiul terifiant lipsit de acțiune, liniștea de capelă, sau de cimitir, unde un paznic gropar ascultă noaptea tarafuri. N-am cum să-mi folosesc imaginația, am încercat de prea multe ori cînd am fost trimis la bunică-mea. Aș vrea sa fiu Robert, sa fi fost el, chiar și mort să fiu acum.
Ar fi prins si înmormîntarea dacă zeitatea, știrile, nu l-ar fi pedepsit. Maică-sa nu l-a băgat in seamă, poate că nici nu-l văzuse. Începuse să-mi fie simpatic, cu toate că aș fi vrut sa-l vad mort, l-aș fi primit să doarmă la mine.

VI

Trăia totul la intensitate maximă. Aștepta clipa în care plictiseala l-ar fi salvat din fericirea vieții, cînd s-ar fi sinucis. Era ca un drogat relaxat care își păstra ultima doză pentru momente în care n-ar fi fost singur. Dacă n-ar fi apărut nimeni, ar fi folosit-o oricum. Lui i-a apărut cineva, preotul are o variantă, eu alta. Frică lui nu-i va fi niciodată, părintele se înșală. Măcar părintele crede în ceva, eu nu văd nici o alternativă la nebunie, cu toate că știu că și asta e greșită. Nu mai înțeleg nimic, din cauza lui m-am lăsat de spiralat spre dumnezeu. Călugărul Dima este sigur că Robert este pe drumul cel bun, dar nimeni nu l-a cunoscut așa cum credeam că-l cunosc acum cîteva luni. De atunci, în locul ereziilor bine argumentate, a ajuns să fie încă un copiator de icoane. Ar fi trebuit să mă gîndesc că are un plan, acum mi-am dat seama de asta.
Dacă există dumnezeu, atotștiitor și capabil să prevadă totul, de ce un copil poate fi violat, legat și ținut în frig, înfășurat într-un covor cîteva zile într-un loc înfiorator? Cum poate dumnezeu, care o iubește, să privească și să nu intervină atunci cînd timp de șase zile acea fetița trăiește în infern? Dacă dumnezeu este capabil de orice (la fel ar trebui sa fie și cei care cred în el, însă aceștia pot gasi numai argumente negîndite pentru orice nedreptate, argumente care nu depășesc șase cuvinte), de ce nu intervine niciodată? Cum să crezi în dumnezeu cînd tu trăiești la paișpe ani ceva ce face ca răstignirea lui iisus să fie o pedeapsă ridicolă? Alături de el plîngeau mii, ea stătea singură și îngheța în boxa lui, așteptîndu-l îngrozită. Poate dumnezeu a apărut atunci cînd ea a repetat zborul altei fete, de aceeași vîrstă, din același bloc. Dumnezeu a purtat-o pe brațele sale și i-a facut loc in grădina sa. Dumnezeu este întrupat de oameni pe pămînt, poate că atunci s-a convertit la creștinism, și-a primit îngerul și conștiința Robert. El nu mai e acel demon, preotul are dreptate, este pe drumul spre mîntuire. Întrebările alea nu au cum sa-și fi găsit atît de repede răspuns, poate că îi subestimez forțele tatălui ceresc.
Despre Violeta mi-a spus că iși pierduse complet credința atunci cînd l-a privit pentru ultima dată. Era fericit, poate din cauză că nu mai avea nimic de pierdut și nimic de cîștigat.
Crucea pe care o avea de purtat era pe măsura ei, însă ea n-a reușit să fie destul de puternică. Dumnezeu ne iubește, vrea ca toți să ajungem în rai, ne cunoaște defectele și forțele, totul depinzînd numai de noi pentru a ne mîntui. Doar dacă nu vrem nu ințelegem mesajele acestuia. Atunci cînd credem că suferim mai mult ca alții, nu trebuie să ne pierdem credința, trebuie sa fim mîndri de încrederea pe care ne-o dă, asta nu a înțeles Violeta. Nu a mai ințeles că există o legătură între viața de pe pămînt și cea din cer, cînd ar fi ajuns în împărăția sa, dumnezeu ar fi răsplătit-o pentru suferințele trăite.
Poate preotul l-a convins că Violeta a ajuns în rai.