*

Biserica inalta si impunatoare de pe deal era singura cladire care a ramas intreaga din tot vechiul sat. Un tanar sfios si aproape firav intra cu teama in biserica. Aici timpul parca a stat in loc. Nimic nu respira, praful aproape daca s-a asternut dupa atatia ani de ascunzatoare a intregului mister al intunericului. Galagia de afara a disparut de cum a pus piciorul inauntru. Linistea s-a lasat brusc, iar baiatul aproape ca o auzea.
Niciun fir de lumina, nicio raza a lunii nu patrundea in acest altar al singuratatii si fricii. Nici el, care era atat de viteaz de obicei nu se arata mai curajos. Cartea pe care o tinea in mana ii patrunse in piele: atat de strans o tinea, incat literele cojite de pe coperta se intiparira pe palma lui. Nu stia ce cauta acolo si pentru o clipa ii trecu prin minte sa fuga cat mai departe de locul acela inspaimantator. Dar apoi isi aminti de ce se afla acolo de la bun inceput. Da. Trebuia sa o faca!
Incurajat de acest nou val de ura fata de ideea creatiei, tanarul inainta pana la altarul bisericii. Acolo il intampina un crucifix inalt cat jumatate din perete, cu un Iisus cojit de vreme si aproape plictisit de vesnica-i pozitie stramba. Baiatul stramba din nas la vederea acestei imagini: ii repugna tot ce tine de divin, de sacru. S-a saturat de propaganda bisericii. „De-aia sunt aici!!” spuse el cu voce tare. Dar ii era frica.
Deschise cartea, o aseza in fata crucifixului si aprinse cateva lumanari pe care le adusese cu el. Acum totul era pregatit. Incepu sa citeasca, intai in gand, apoi soptit, apoi din ce in ce mai tare pana ce vocea lui rasuna in fiecare ungher al bisericii.
- Trezeste-te, tu, Diavole, din mormantul tau tacut si adu-mi mie fortele tale si aduna-le in mine caci sunt cel ce ti-a deslusit cuvantul si cel ce ti-a cunoscut dorinta si sunt unicul care te poate infatisa precum esti. Trezeste-te deci si aduna-ti fortele in fiul tau de dupa moarte si ajuta-ti ucenicul sa se razbune pe divinitate caci tu esti cel ce poate cunoaste vrerea si puterea divinitatii si o poate infrange.
Totul se cutremura din temelii. Era peste puterea de intelegere a Creatiei, cum cineva a avut curajul sa invoce dusmanul divinitatii tocmai in salasul acesteia. Cata putere exista in inima tanarului? Cat curaj? Cata prostie?
- Scoala-te, tu, Diavole din morti si adu inapoi dusmanii cerescului, omoara-i
pe ingeri si fa durerea sa domneasca! Adu moartea pe pamant sa conduca vii si prefa cerul in cenusa, apele in sange si aerul in foc. Vino tu in mine si da-mi puterea sa traiesc vesnic alaturi de tine ca sluga, fiu si ucenic si iubeste-ma ca si cand am fii unul.
Tavanul se crapa. Pana si statuile plangeau! Cascade de foc curgeau din pereti, din gurile si urechile sfintilor umiliti, crucifixul se cutremura, iar statuia lui Iisus se desprinse din cuiele cu care era chinuita de veacuri intregi de suferinta. Se intampla mai repede de o clipa. Nici nu avu timp sa se gandeasca ce a facut.
A simtit brusc ca o caldura ii inunda tot corpul, dar caldura a disparut lasand loc suferintei. Il durea tot corpul, dar mai cu seama il durea sufletul. Ce facuse? Voia sa isi ceara iertare, dar nu stia cui. Si atunci vazu cu ochii mintii toate lucrurile pe care le invocase: moartea umbland pe pamant prin forme felurite, negrul noptii intunecand simturile celor vii, iar el, peste toti, domnind cu rautate si ingamfare, cu egoism si trufie pentru totdeauna. Pentru totdeauna? Era nemuritor de-acum!
Dar nu stia sa aprecieze cat de puternic era si se credea cel mai puternic. Nu stia el oare ca Diavolul era cel care l-a razbunat? Nu ii pasa de diavol, stia ca e mai puternic decat insusi Dumnezeu. Ce mai conta Moartea, sau chiar Iadul?
- Priviti-ma, sunt mai mare decat voi toti, decat voi doi, tu inger si demon! Urmati-ma in moarte si veti afla nemurirea, voi oameni nestiutori si necredinciosi. Eu sunt Diavolul si va voi cruta mortile daca imi inmanati mie viata voastra. Pentru ca va voi avea pe toti impreuna si pe fiecare separat. O, aflati dorintea mea si impliniti-mi vrerile. Eu sunt aici atotputernic si atotstiutor, eu sunt aici nemuritor!
Vorbea, dar nu il auzea nimeni. Nu era inconjurat decat de foc si urlete. Durerea nu o mai simtea ca fiind a lui, era o durere detasata, nici nu mai stia ce este de fapt durerea. Nu se vedea decat pe sine, pe un tron de aur, cu un baston in forma de sarpe si cu o coroana, care il faceau regele tuturor, conducatorul absolut. Numai focul il auzea.
Dar la fel de brusc cum aparura toate, la fel si disparura. Se auzi o voce slaba de femeie speriata, in timp ce usa bisericii scartaia in timp ce era deschisa:
- O, iubitule, de ce ai facut asta? De ce azi iubitule?!
Nu ii mai pasa de ea sau de ceea ce insemnase candva iubirea lor. Ea era o fata
proasta care il iubea pe vechiul „el”. El se razbunase!

*

Cerul luase foc, iar haosul domnea. Mormintele se trezeau iar mortii isi dezmorteau membrele putrezite. Era un spectacol de prost gust, pus la care de un regizor dement. Ce insemna asta? Oare nu stia ca nu trebuie sa te joci cu mortii pentru ca acestia se vor razbuna?
Peste toate fetele de nerecunoscut se ridica el. El, cel de la care nu te-ai fi asteptat sa se rascoale impotriva a ceea ce e pur. Ce se intampla?
Fata nu stia ce sa creada. Rochia ei alba ca norii cei mai inalti era singura care stralucea in intunericul noptii, in intunericul mortii. Se sperie si o lua la fuga, dar se opri brusc in fata lui. De ce tocmai in ziua nuntii ei trebuia sa se intample asta? Niciodata nu fusese urmarita de noroc, dar acum acesta o ocolea cu nerusinare. Cum de iubitul ei sa se razvrateasca impotriva celor sfinte?
Dar lui nu ii pasa ce gandea ea, chiar de stia. Stia tot ce gandeau ceilalti, vii si morti deopotriva. Stia pana si ce gandea vantul. Si stia ca vantul il va asculta.
- Porniti voi, armata mea curajoasa, si distrugeti tot ce-i bun! Ascultati de mine prosti credinciosi caci eu va pot oferi frica si frigul. Sa nu va pese de viata de dupa moarte caci tot peste mine veti da de oricate ori va veti intoarce inapoi. Eu sunt viata si moartea insasi. Voi contati pentru sufletul meu caci asa cum vampirul se hraneste cu sangele vostru, asa ma hranesc eu cu simtirile voastre. Fiti zombie in armata mea de demoni si veti simti gustul pamantului in venele voastre.
Se uita la copila care il privea hipnotizata. Ii sorbea fiecare cuvant, ca si cand vorbele lui o tineau in viata. Se uita la buzele lui lipsite de-acum de viata si durere si simtea cum teama i se cuibareste in suflet. Nu stia ce avea sa faca, stia doar ce trebuia facut: sa se opuna. Dar cum sa se opuna unui mort ce nu va pleca in veci? Apoi auzi niste cuvinte care i se adresau in mod direct. Stia ca vin de la el dar refuza sa creada ca le poate intelege:
- Tu, iubita mea, alatura-te mie si vom deveni stapanii acestui univers, vino de-a dreapta mea si vei simti gustul victoriei pe buzele tale gingase. Fii de-o potriva cu mine si participa la istorie inmultind neamul nemuritorilor si facand lumea castelul nostru plin de cadavre credincioase si demoni supusi. Vino, tu, frumoaso si devino regina razboiului si craiasa frigului. Vino!!!
Nu stia ce sa creada. Sa i se alature? La ce bun. Prefera sa moara. Dar de ce sa moara, cand cel care ii vorbea era chiar iubitul ei. Singurul suflet care o ascultase vreodata, singurul care o intelegea. De ce sa nu ii raspunda chemarii? De ce sa nu domneasca impreuna pe veci? Mintea ii era incetosata in timp ce nu isi lua privirile de pe chipul lui candva atat de frumos. Clipi si gura i se deschise rostind un cuvand de care ei ca fiinta ii era mult prea frica:
- Niciodata!!!
Atunci, in nicio secunda totul exploda: furia regelui nemuritor se afla in fiecare coltisor al universului. Soarele disparu, iar intunericul domnea. Toti erau morti. Mireasa lui in rochia ei alba ca cei mai inalti nori zacea fara suflare la fel de frumoasa ca intotdeauna, dar cu fata lipsita de expresie si cu ochii mult prea goi. Ce facuse? Singura persoana care il ascultase si care il intelesese vreodata era acum moarta din cauza lui. Nu asa trebuia sa se intample! Nu cu ea!
Era prea tarziu sa remedieze greselile. Ea era moarta si el o iubea inca. Cu toata nemurirea lui se simtea singur. Era singurul suflet care mai respira, singura fiinta vie. Nu avea puterea sa ii invie pe ceilalti, el era doar nemuritor. Ingeri si demoni, toti zaceau fara suflare. Iubita lui, parintii. Se simtea singur. Ce facuse? Acum nu mai era puternic si atotstiutor, nu mai era curajos si nu se mai simtea conducator in niciun fel. Diavolul il pacalise. Era doar nemuritor.

*

Un suspin surd la intrarea in pamant, o durere moarta la captul lumii. Suflul focului nici nu se mai simte iar aerul nici nu mai supravietuieste. Moartea se simte in aer ca o prezenta impenetrabila, miroase a fum si a gaz si nimic nu mai traieste. Locul nu mai arata ca si cand ar fi trait candva, pamantul prea negru si prea rece este acum tacut si nicio fiinta nu indrazneste sa mai vietuiasca. Au murit cu totii, oameni si ingeri deopotriva. Ce se va alege de viata? Cine va domni moartea daca insasi Moartea a murit? Nu mai ies din pamant decat aburi de lumina goala, nu mai straluceste nimic. Nimic in afara de fata lui.
Si iata-l stand acolo, tantos si urat de toti, in fata cadavrelor vii, in fata prietenilor de odinioara. In fata iubitei lui mirese moarte, in fata parintilor ce nu il mai recunosc demult. Sta pe un piedestal din cadavre si isi miroase faptele: „trei sute” isi zice. „trei sute de sclavi, trei sute de blestemati alesi pentru faptele mele magnifice. Rele, dar magnifice.”
Nici vantul nu mai batea de spaima. Nu era un om infricosator, era mai degraba ultima persoana de la care te-ai fi asteptat sa spuna sau sa faca ceva malefic. Dar iata-l acum in fata a o mie de corpuri, domnind peste ruina orasului, conducandu-si armata moarta. Spre nicaieri. In adancul sufletului stia ca nu o sa se mai ridice de pe tron. Dar continua sa viseze ca atunci cand se va ridica, toti mortii il vor urma. Continua sa creada ca intreaga lume va muri la picioarele lui. Insa avea o constiinta detasata care stia ca va muri langa iubitele lui victime, cu coroana de spini pe cap si cu bastonul in forma de sarpe rezimat de tron.
Dar era blestemat! Blestemat pentru fiecare fapta rea pe care a facut-o sau a gandit-o. Blestemat pentru fiecare gand pe care l-a avut vreodata. Asa a stat el mii de ani pe acelasi vechi scaun putrezit, cu acelasi baston ros de vreme si rupt. Numai spinii erau intacti. Spinii si ochii lui erau singurele lucruri vii. A stat nemiscat pentru mii de ani. Nici foamea nu l-a patruns, nici setea sau dorul. Acum nu mai statea langa cadavre. Acum statea pe oase. Oase demult putrezite care nu mai existau decat in amintire. Stia ca sunt acolo, dar nu erau aievea.
Si atunci brusc s-a ridicat. Stia ca e singur dar a inceput sa strige:
- Nu-mi pasa de tine, auzi? Tu, moarte malefica, tu, Creator diabolic! Voi
putrezi aici si tot nu imi va pasa! Ma auzi? Raspunde lasule! Raspunde-mi si afla cum nu imi pasa! Nu ma intereseaza pedepsele tale caci totul e mai bun decat ultimele sapte secunde! Auzi? Raspunde!!!
Dar nu ii raspunse nimeni. Stia ca e singur, dar nu indraznea sa planga. La ce bun? Oricum nici nu mai avea lacrimi, nu avea cum sa aiba. Spera sa se crape pamantul in doua si sa il inghita. Spera ca macar cerul sa aiba mila de el. Dar nu merita mila! Era blestemat! Trebuia lasat acolo, langa cadavrele lui, pentru eternitate. Oasele nu mai erau oase de acum. Facuse o greseala ca se revoltase impotriva Creatorului. Era un prost! „Sunt un prost!” isi spuse. De ce s-a ridicat? Acum era iar inconjurat de moarte. De morti! Pana acum isi dorea sa moara ca si ei. Acum nu voia decat sa intoarca timpul inapoi. Sa se intoarca in timp. Dar timpul nu tinuse niciodata cu el, de ce ar fi tinut acum?
Se aseza iar la locul lui. Se uita spre cer. Nu mai simtea nimic, nici macar ura, sau repulsie. Nu mai voia nimic, era obisnuit cu moartea. Durerea devenise o parte din el. Pentru o clipa a crezut ca a devenit vampir! „Ilogic!” isi spuse - vorbea des cu el insusi. „Nu mi-e foame de sange si nici nu mi-e teama de soare, desi nu i-am mai vazut lumina de secole, de milenii intregi!” Nici zombie nu avea cum sa fie, caci nu era mort. Gandul asta ii aduse aminte de cat de mult isi dorea sa moara. „De ce nu ma omori?” ii sopti in gand divinitatii crude care il lasa acolo. „De ce nu scapi de rau? De ce nu ma omori???” urla iar fara sa se clinteasca macar, fara vreo miscare a fetei.
Simtea cum se afunda in catifeaua roasa a tronului. Se afunda mai mult si mai mult. Dar era doar o impresie. Divinitatea nu l-a crutat. L-a lasat acolo, sa domneasca peste armata lui moarta, peste mireasa lui moarta, peste parintii care nu il mai cunosteau demult. Era blestemat!