(cubul Rubik este un înveliș de 26 de cuburi mici colorate... care au în mijlocul lor un al 27-lea cubuleț "fără culoare"... și fără de care mișcările de translație ar fi imposibile.. un cubuleț pe care nu-l vede nimeni și de care nu se bucură nimeni tocmai pentru ca este... "invizibil"... singurul mijloc prin care s-ar putea ajunge la el... ar fi distrugerea cubului în sine. Formele geometrice... culorile vii... asigura plăcerea "jocului"... sufletul jocului și rațiunea lui proprie de a se desfășura este doar în cubulețul invizibil din mijloc... lucrurile pot merge și mai departe de atât... 8 din cele 26 de cubulețe - colțurile, au 3 fațete de culori diferite... și 3 ascunse... 12 au 2 fațete în culori diferite și 4 ascunse... iar cele 6 de pe mijlocul fiecarei fețe mari, au numai o fațetă colorată... și 5 ascunse... Totul este frumos aranjat... ingenios conceput... pasionant sau plictisitor - în funcție de capacitatea fiecaruia de a vedea în spațiu... de a aplica matematici deloc superioare... Și... totuși...)

De multe ori lucrurile se reduc la a ne rezolva propriul cub... de multe ori... suntem atât de aproape de a alinia culorile, atât de aproape de țipătul entuziasmului după un lung efort de concentrare și febrilitate... și descoperim în ultimă instanță că un cubuleț sau mai multe au ajuns să fie imposibil de imblânzit... imposibil de mișcat fără a strica din nou totul... e momentul în care ne putem prăbuși sau putem doar s-o luăm de la capăt... e momentul în care jocul risca să-și piardă farmecul... momentul în care suntem gata să aruncam cubul cât colo... Am cunoscut pe cineva care într-un moment ca ăsta... a dezlipit bucățelele de plastic colorat de pe fiecare cubuleț și le-a așezat așa cum ar fi trebuit sa fie... fiecare pe partea lui de cub... și bucuria lui s-a prefăcut într-un zâmbet trist... a fost ultima dată când a mai atins "jucaria"... și cred că de atunci a învatzat să se mintă...

Uităm prea ușor existența cubulețului nevăzut... dacă am putea să ne depășim slăbiciunile am știi că totul se supune unor reguli... pe care, odată asumate... nu le mai putem încălca decât stricând jocul și plăcerea lui...

Cubul meu a fost până de curând... imperfect. Mă străduiam inutil... lipseau cubulețe...?!.. sau poate lipsea chiar cel nevăzut... Nu am stricat jocul... și nu l-am abandonat deși tentația a fost mare... Acum... cubul e întreg... și jocul și-a căpătat rostul... cubul meu... va deveni... sferă!