28 ianuarie 2009

Am venit azi către muncă, stăbătând umezeala murdară lasată în urmă de ploaia perseverentă din ultimele zile. Luând metroul către Stefan cel Mare, mi-am privit concetătenii, care mai frumoși, care mai urâti, încercând să le evaluez nivelul de amabilitate și de onestitate. Îl stabilesc, nu știu cu câtă exactitate și asta imi creaza fie o stare de sigurantă, dacă lumea din jurul meu pare bună, fie o stare de anxietate, dacă postura oamenilor îmi sugerează incopatibilitatea dintre mine și ei. Firește, ca fiecare probabil, eu sunt bună și onestă...
Pentru ca nu mai văd să citesc fără ochelari, nu mai citesc în timpul călătoriei cu metroul. Ideea de a face efortul să-mi scot ochelarii din geanta și apoi, la final, să-i pun înapoi, mă descureajează. În cele cam douăzeci de minute cât durează călătoria, fac exercitii de frazare a diverselor stări sufletești ce-mi intersectează intelectul. Azi mă gândeam și încercam să traduc în cuvinte, la noua întamplare care l-a adus în atenția presei pe Becali. Am aflat despre ea aseară, uitându-mă la știrile Pro Tv-ului. L-am ascultat cu uimire pe Becali cum povestea ce pățise mai devreme, când a constatat că-i lipsea mașina, pe care o parcase în apropierea casei sale, lăsând-o cu cheia în contact. Om cu relații diverse si utile, după numai câteva telefoane adresate cui trebuie, nu poliției, mașina i-a fost returnată, cu scuze din partea hoților, care nu știsera pe cine păgubesc.
Doamne, în ce țara idilică, de basm, trăiesc unii dintre noi, în care binele triumfă și răii se căiesc! Ne povestea domnul Becali cum vederea celor care ii "umflaseră" mașina l-a umplut de sentimente creștinești de milă, pentru că, citez din memorie, "erau niște băieți tineri săracii, cu familii și copii acasă".
Ce m-aș fi facut eu dacă cineva mi-ar fi furat mașina? Pai eu sunam la poliție și conform legendei, cazul nu s-ar fi rezolvat în favorea mea. Nu pot decat să fiu fericită că veniturile nu-mi permit achiziționarea și întreținerea unei mașini. Altfel, eu care nu trăiesc intr-o țară idilică, ci într-una în care dreptatea are căile întortocheate stabilite de providența, nu aș fi avut parte de asemenea happy end. Eu nu sunt decât o fraieră, ca mulți alții, cu un venit mediu care contribui modest dar constant la bugetul tarii, astfel încât deștepții acestei nații să poată beneficia de protecția statului pe care-l parazitează într-o măsură mai mare sau mai mică, după cum le permit conștiința și relațiile.
O întamplare ca aceasta ne mai reduce din iluzia pe care o mai avem înca, legată de existența unui stat de drept asociat cu nația romană. Statul roman nu pare astfel decat un proiect ratat pentru care generații de contribuabili au făcut și încă fac eforturi să-l țina conectat la aparate, pentru că defapt e în moarte clinică.