agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1442 .



Mici ambiții
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Bucur Stelian ]

2006-06-07  | [This text should be read in romana]    | 



I


Împrăștiată de vânt, ninsoarea izbea vederea formând vârtejuri printre copaci. Părea să ia tot aerul cu ea, căci soldații gâfâiau și își înnodau picioarele prin zăpada groasă. Rafalele reci și usturătoare iritau coșul pieptului și trimiteau asupra trecătorilor toata zăpada de pe crengi. Cei doi soldați ocoleau cu fețele în jos porțiunile pe care nu se făcuse pârtie, fiind opriți de vânt să înceapă vreo discuție. Văzură că se apropiau, după stejarul înalt alături de care se afla barul. Traversară cu greu, neputând să-și dea seama unde se aflau pe șosea acele lumini învăluite în ninsoare.
Din lumina alburie de afară, cei doi intrară într-o atmosferă pală și galbenă, înțesată de șoapte și râsete. Li se părea însă că nu mai au ce respira, fiindcă aerul de aici era prea cald.
 Vic, hai acolo!
Merseră și se cocoțară pe scaune, așteptând să li se ia o comandă.
 Ai văzut că tot am convins-o?...îl înghionti roșcovanul pe Victor, râzând, și-i împinse un pahar cu vodka.
 Tu o cam convingi de fiecare dată.
 Ce vrei? Nu-mi spune că te oftici! Poate iese ceva până la urmă, nu?
 Până-acuma n-ai dat nici o petrecere...îi zise Victor privind serios paharul.
 Da, da’ asta o să iasă, îți spun io! Și-acuma ești și tu aicea, o să te distrezi, continuă acesta căutându-și țigările. Bine că te-au chemat ai tăi.
 Ee...vor să-i ajut să-și facă maghernița...
 Ai mă, c-o să iasă un magazin ca lumea, eu așa zic.
Îi întinse o țigară și se gândi un moment.
 Ei sunt așa...duși, începu Victor. Tu n-ai unchi babalâci? Nu știi cum e? Cică vor să inventeze un partid.
 Cum mă, să inventeze un partid? înghiți celălalt grăbit să-l corecteze. Poate să se-nscrie într-un partid...
 Nu...să fondeze unu', descoperi dintr-odată cuvântul.
 Aa! își urmări acesta într-o meditație galbenă fumul. Și ce-are?
 Păi are, că se dau așa mari...și nici nu mai pun mâna pă ciocan, pă nimic; io tre' să fac tot! Goli paharul și oftă; cam prelung.
 Și zici că-ți place Ioana, ă?
 Măi Dragoș, nu mă lua tu cu d-astea! Știi că-mi place. Da' e-a ta, îi zâmbi ironic.
 Mă, ni se termină-acuma permisia și tu nu ți-ai găsit nimic? Schimbă celălalt tonul.
 Ei da'! De Crăciun am stat mai mult în casă, ce vroiai să fac?
 Și ce-ai făcut, ai visat? Sfinți, priculici...îl înghionti Dragoș din nou. Apropo! continuă tăindu-i vorba iluminat. Acuma n-ai ce să mai zici...N-ai chiar nici o scuză. Ziceai că te duci, când o s-avem liber, dacă stai aicea, să-nfigi cuțitu’. Tre' să te duci, și-l privi concentrat.
 Aa! De când am venit am uitat.
 Să nu-mi zici că ți-ai schimbat viziunea! se strâmbă Dragos accentuând ultimul cuvânt.
 Nu dragă, mă duc, ce...Deși nu văd rostu'.
 Adică nu crezi...se repezi celălalt.
 Ce să cred mă, că e bântuit?!...și suflă fumul batjocoritor.
 Mă! Mai toți când erau la posturi au zis c-au auzit gemete, strigăte d-astea...
 Io n-am auzit nimic, îi sublinie Victor mutându-i paharul cam amețit. N-au și văzut?!
 Păi se și vede de la unitate. Nu știu, se gândi îngăduitor. De văzut n-am auzit nimic...Da’ e ceva acolo, îți spun eu.
 Nu cred.
 Bine, atunci du-te! La noapte.
 Păi și cum? îl privi Victor nedumerit. Soldatul se gândi o clipă cu fruntea plecată, ținând țigara deasupra capului.
 Tu zici că tre' să lucrezi la magazin până diseară...
 Da, doar știi.
 Mâine dimineața, cum se luminează, chiar pe la șapte, mă duc să văd mormântul, spuse calm. Tu dai zăpada la o parte și-nfigi cuțitul. Nu-l arunci așa...Ca să te simtă mortu’.
 Să mă simtă mortu!...bufni celălalt în râs.
 Da, oricum să nu zici că l-au luat țiganii ăia care fac pârtie. O să-l acopere zăpada. C-o să ningă, nu vezi? arătă spre geam cu certitudinea izbânzii.
 Da, mă, bine!
 Așa...Io n-aș face tâmpenia asta! îi spuse încercând să-l mai sperie, fiindcă poate nu era nimic. Da' dacă tu faci asta, trei sute de mii sunt ai tai, ți-am spus.
 Îi ai...îl privi Victor ascuțit.
 Da, doar știi. Și tu-i ai. Fac unchii tăi magazinu'; nici nu tre' să mi-i dai acuma...
 N-o să-ți dau nimic.
 Bine. De zis e ușor.
După o emfază tăcută și albăstrie, Dragoș reveni.
Și ia zi! În caz că n-o să fii prea șocat, vii la chef, nu?
 Da' normal. Și te lasă ai tăi? îl întrebă Victor mai senin.
 Io zic că da; văd io...Un gând pe care nu-l dorea îl făcu să-nceapă brusc
Da' ai tăi ce zic de magazinul ăsta?
 Ei, ori au vrut să scape de mine mai repede, ori poate se mai simt obligați...Nu știu. De tine e mai bine, oricum, că stai aici, se gândi plictisit.

Loviturile de ciocan dădeau glas mai aspru țipetelor de locotenent de instructie, urmând cadențat pașii soldaților și ploaia. Dar acum ningea, și strigătele lui aveau să dobândească în curând mai putină importanță. Trebuia să-și amintească de cimitir, și de unitate...și să lucreze la ceva ce nu-l interesa deloc. Trânti o folie de tablă peste câteva chei și se opri.
 Victoraș, să-ți aduc niște suc? întrebă doamna puțin răgușit apropiindu-se dinspre un perete de placaj.
 Nu, nu, păi nu mi-e sete. Mai avem partea de-acolo, îi spuse cuminte dezmorțindu-și mâinile.
 Da, și aia, reîncepu aceasta uitându-se lung. Uite că a trecut și ziua asta, și am lucrat tot la porțiunea de-aici, oftă ea.
O aprobă mirat, și începu să se uite la o fereastră, ca să vadă cum să pună un burete pentru izolație.
 Hai mă Victore, c-o să iasă frumos! exclamă deodată în spatele lui domnul Toma. Ce zici, Gabi, nu e chiar aspectuos?!
 Este, este. Da' mai e de lucru...îl privi cu înțeles și porni să inspecteze câțiva suporți din peretele exterior.
Aerul ducea aburii oamenilor spre ferestrele neacoperite, reflectând în ele vreun viscol neștiut care biciuia seara, și cu toata instalația improvizată de încălzire frigul se întețise, ca și întunericul de-afară. Victor așezase buretele și luă un altul, pe care i-l găsise domnul Toma, ca să-l fixeze în partea opusă.
 Da, așa, așa, îi șopti acesta. Cred c-or să iasă destul de bine culorile cu asta, zise tare încât să-l audă nevasta.
 Paul dragă, hai s-o lăsăm, să mergem acasă, se apropie ea; s-a făcut frig rău, și s-a-ntunecat de tot.
 Da, cam așa e, își luă un răgaz lăsându-l pe Victor să se descurce singur. Da' mai sunt multe-aici; mai sunt stâlpii aia de găurit...
 Ei, mai facem mâine, și se-ntoarse să plece.
Paul își privi nepotul absent și se aplecă s-adune niște scule.
 Uite să strângem acuma...
 Victor, vii acuma cu noi? îl întrebă mătușa. Hai că te ducem cu mașina.
 Da, vin să mănânc. După aceea ies cu prietenii.
 Cum vrei. Deși pe vremea asta nu știu unde ieși...zise clătinând din cap.
Tânărul luă o cârpă și se șterse, privindu-și pe gânduri unchii. Putea ghici că afară ninge liniștit, poate chiar să se fi oprit.

Îl neliniștiseră gândurile la cină, și acum lumina palidă ce se zărea pe geam, susținând parcă fulgii de zâpadă într-o plutire tristă îi lăsa mai multă încredere, în propriile gânduri. Vreo poantă proastă sau capcană...n-ar trebui să fie. Sunt bazaconii, și-ar putea să folosească și cuțitul, dacă se exagerează, însă el ar exagera atunci...Iși luă paltonul gros, de instrucție, și-și fixă teaca pe curea.
 Pleci, Victore? îl întrebă domnul Toma venind dinspre bucătărie cu un pahar în mână, mirat.
 Plec, oprindu-se brusc în fața întrebării. Vin mai târziu, că nu mi-e somn deloc.
 Bine. Deși afară e rău. Uite, beai cu mine un vin, și-i zâmbi.
Deși nu avea motiv, tentația de-a mai zăbovi venea din urmă. Însă n-avea nevoie să-și dea curaj; și nici să plece amețit.
Distracție plăcută! îl salută unchiul cu o veselie vagă.
Și ce va fi dacă a câștigat pariul ăsta? probabil că-l vor crede și ceilalți. Câteva zile de veselie, până când o să-nceapă din nou beția, distracția, și țipetele; nu era rău deloc. Deschise ușa și simți un aer greu, iritant. Coborî vegheat de neoane, și întâmpinat de fulgii mari. Pânza de lumină forma cercuri strălucitoare deasupra zăpezii, și puțini trecători o străbăteau, tăind pentru scurte momente liniștea. Mai mult propria respirație, și zgomote vagi ale orașului, păreau să fie singura mărturie a vieții din jur. Ca la un marș, zăpada scârțâia ritmic, măsurând distanța. Traversă șoseaua pustie și o luă pe o stradă strâmtâ, mai puțin luminată. Unele ritmuri muzicale, înecate în noapte, se pierdură complet. Aici era totuși ca într-o cetate, departe de orice pericol și protejat de ele. Liniștea tot mai adâncă începea să-i slăbească însă această încredere. Casele întunecate și curțile străbătute tiptil de mișcări îi grăbeau pașii, ca și cum zgomotul acestora ar fi îndepărtat orice demon din jur. Se simțea transpirat, deși frigul cuprinsese întreaga noapte, și poate se îmbrăcase prea gros. Oricum, n-ar trebui sa aibă nici o surpriză. Păreau toți atât de convinși încât probabil n-ar avea curajul să-i facă vreuna. Dar dacă el era pregătit să-i dea trei sute de mii...Abia se recunoștea, albit de zăpada și suflând greoi. Drumul urma întunecat, spre marginile orașului. Și poate că nici nu meritau banii ăștia, să meargă prin ger, sau... Nu e însă nici o scofală, se gândi. Aceeași liniște era când făcea noaptea de gardă; câteodată mai șuiera vântul. Acum doar scârțâitul pașilor lui se pierdea într-un ecou ce-l mâna cu grabă. Tresări violent și se opri, lovit de ceva pe umăr. Era doar zăpadă dintr-un pom. Porni, usor iritat, și i se păru că vede, foarte vag, zidul cimitirului. Vârfuri de cruci se zăreau alburii deasupra segmentelor de beton, sau doar o părere le așezase acolo. Luminile se sfârșeau aici, și-n puține clipe fu întâmpinat de gardul ce ducea către intrare. Ca dracu' e de-ntuneric! pipăi zalele de fier ștergând zăpada de pe ele, și acum trebuia să se afle în fața aleii principale, care ducea spre mormintele mai importante .Ceva mai încolo de aceste cavouri avea s-ajungă el. Porni printre ele și se opri. Era prea multă liniște ca să înainteze, și nu trebuia să o-ntrerupă. Putea să se întoarcă, și la urma urmei nu erau chiar atât de mulți bani. Da, să se întoarcă...Pentru că mai mult vorba e de el, aveau toți să-și bată joc. Dar nu putea să fie nimic, ce să fie? Porni, apăsând picioarele cât mai greu în zăpadă, și scoase cuțitul. Nu va merge prea mult în aceeași direcție; în dreptul capelei o va lua la stânga. Ceva îl așteaptă în jur, și căutând drumul, lasă cuțitul să-i stea înainte, că o lanternă. Făcu transpirat mulți pași; și nu mai știa unde ajunsese. Acum trebuia să cotească... dacă nu se îndepărtase prea mult. Intră într-un morman de zăpadă, și se sprijini de-o cruce. Pe aici trebuia să fie. Era un spațiu, o potecă ce ducea acolo. După câțiva pași avea să fie lângă el. Auzi foșnituri, și își opri respirația, încremenit. Cu un ecou în tâmple, porni din nou, măsurând distanța. Apoi se întoarse și se aplecă, împrăștiind în grabă zăpada de pe mormânt. Părea că nu mai ninge...Dar nu era ăsta, era din beton. Se ridică, amețit, și nu se mișca nimic... Nu se întâmplase nimic...Se afla totuși aici. Înaintă încet, și încercă să se orienteze. Trebuia să mai meargă; probabil încă două morminte...Călcă pe un dâmb și se opri. Aici era. Și parcă cineva respira aproape. Se aplecă în genunchi, și înfipse cu toata puterea mâinile în zăpadă, pentru a se convinge cât mai repede că nu e nimeni acolo. O dădu repede la o parte, cât mai multă, întinzandu-și brațele peste mormânt, și simți pământul și iarba mărunta. Dacă era ceva sub el?...Ridică mâna și înfipse cu o răsuflare puternică, tremurând cuțitul, ca să omoare tot ce-ar fi putut să vină spre el. Se îndreptă să se scoale. Dar îl prinsese mortul. Îl ținea de piept și-l sufoca. Îi strângea gâtul, și-i zvâcnea tot capul, amețindu-l în jos.



II


În albul strălucind între cruci vaporoase, îmbrăcate-n zăpadă, se ridica vocea unui bărbat în haine cenușii, făcând gesturi puternice în fața câtorva subofițeri de politie.
 Io așa făceam, așa făceam, că m-am speriat, și-am fugit la capelă, să le spun la ceilalți.
 Bine, domne, și tu ai făcut toate urmele-astea? zise unul cu un carnet în mână.
 Le-oi fi făcut, io nu știu.
 Păi cum nu știi? continuă celălalt.
 Păi nu mai știu...Vă spun, io când am văzut cadavru mort'...
 Era mort? întrebă un altul într-o grimasă ironică.
 Mort complet! aruncă acesta solemn din mână...și s-a dus una din femei și-a telefonat de v-a chemat.
 Bine, da' eu nu cred că și-a-nfipt singur cuțitu-n palton, le zise celorlalți unul din polițiști. Sau să fi vrut să-l înfigă...
 A făcut infarct ăsta, spuse cel mai mare în grad. S-așteptăm să vină medicul...Da' sigur a făcut infarct; nu vezi cum arată? aruncă din cap înspre fața buhăită și vânătă a mortului, având lângă trupul lungit un cuțit de vânătoare înfipt în pulpana hainei.
 Păi imaginează-ți, începu unul, l-a găsit de dimineață...probabil n-a văzut nimic...
 Și-a crezut că l-a luat dracu’, zise cel dinainte. Și l-a și luat.
 Bine, domne, reveni altul și-ncepu să noteze-n carnet. Deci numitul Petrică Ion; gropar, nu? se opri acesta și se uită la fața nerasă a bătrânului.
 Nu gropar...Mai sap și gropi...
 Și-atunci ce ești, liftier?...Cobori morții...râse într-o aprobare zgomotoasă unul mai tânăr.
 Lasă, domne, gropar! i-o tăie celălalt și continuă să noteze.
 Oricum, sunt sigur c-or să iasă amprentele lui, spuse superiorul privind în jur ca să schimbe priveliștea după ce se uită la mort.
 Ce soldat prost!...se gândi un altul și rămase cu privirea la niște cruci.

La intrarea în Casa Culturală soții Toma fură întâmpinați de o tânără.
 Pentru discotecă sau pentru ședință?
Le indică drumul și se postă lângă ușă. O impresie de pustiu stăruia, agătând-o și pe aceea că vor găsi sala goală, pentru că nu întâlniseră nici măcar un grup sau indivizi solitari pe culoarele largi.
 Măi Paul, câți or fi? se întrebă doamna fară să vadă încă prin ușa larg deschisă ce se află înăuntru.
 Ei, tre' să fie...
Prin rândurile largi din față se aflau mai mult bătrâni și în șoapte foarte prudente toată ședința părea să aibă drept prolog o toropeală lină, împrăștiată în jur de lumina puternică de afară. Se așezară pe la mijloc, urmărind curioși atmosfera. Cel de la prezidiu vorbea cu două femei foarte tinere, dându-le zâmbitor indicații.
 Ce puțini sunt! se miră doamna Toma.
 Mai vin, că mai e ceva timp. Suntem fondatori?!...zise bărbatul zâmbindu-i o clipă după ce se uită în jur.
 Apăi cineva trebuie să mai facă ceva! îl aprobă ea. Măi, da' mie nu-mi place cu Victor ăsta, reluă preocupată, își pierde nopțile prin baruri?...
 Io știu!...Da' o fi stat la amicu' ăla al lui.
 Să-l suni să vezi! Ce știu eu ce prostii mai face! Da' ai numărul?
 Nu cred că-l am, se gândi un moment. Dacă e, îl sun pe taică-su, că după-aia tot mie-mi zice; știi, că ni l-a dat în grijă...
 Păi da!
Cu mare sfială se așezau în jur și alții, urmând ritualul unei tăceri abia întrerupte. Fâșâitul foilor xeroxate pe care cele două tinere începură în curând să le distribuie, pentru prezență, amplifică într-un soi de permisiune oficială șoaptele tuturor, într-o sală pe jumătate goală. Semnăturile curgeau de-a lungul rândurilor, sub privirea mulțumită a bărbatului cu mustață aflat la masa din față, la înălțime. Acesta începu, după câteva ezitări
 Începem deci ședința de constituire a Alianței Naționale Creștin Democrate, filiala Călărași...și o să numim persoanele, care se constituie în fondatori.
Soții Toma priveau entuziasmați plimbarea foilor spre rândurile din față, în timp ce câțiva tineri creaseră o foială supărătoare la intrare.
După ce se strânseră toate semnăturile președintele adunării începu strigarea. În același timp una din asistente nota numele într-o listă care avea să completeze actele oficiale de constituire a filialei.
 Pe-ăia nu-i trece, că n-au optâșpe ani mafioții ăia, o opri el deodată zâmbind în jur, arătând oarecum publicului că admiră interesul acelor tineri, care ieșiseră.
Îl poftim acum pe domnul Zăuleanu să ia cuvântul, adăugă într-un târziu întrerupând murmurul, să ne comunice câteva date despre organizare, și despre funcționare.
 Peste câțiva ani o să fie un partid mare...zise Paul Toma și-și privi o clipă soția, meditativ.
 Da; și cine e prezent încă de la constituire are o importantă totuși...se gândi ea cu puțin reproș în glas. Nu?
 Măi, acuma să vedem...Eu o să mai vin pe la ședințe, da' știi că magazinul o să-mi ia mult timp...și-o privi cu înțeles ferindu-se oarecum să n-audă cei din jur.
 Nu vă supărați! se ridică un glas. Dar...programul?...
 Ce e cu programul? întrebă președintele. Avem și program. Ia haideți, chiar! adăugă dintr-odată. Veniți să-l citiți! Să vedem programul.
Foarte surprins, acesta se sculă totuși hotărât și înaintă spre tribună. Începu să vorbească într-o liniște cu intermitențe, din ce în ce mai mult pentru sine.
Ce i-o fi trebuind dragă programul? se auziră șoptit câteva voci. Doamna Toma privea tot mai plictisită.
 Parc-am venit aici să facem teoria partidelor... zise cu gura întredeschisă, lasându-și capul sprijinit, fără nici o dorință de confirmare din partea bărbatului.
 Cred că...cred că e de-ajuns, îl opri în curând președintele. Mulțumim pentru... participare. Să ne organizăm mai întâi, să vedem cum merg lucrurile, continuă cu aceeași doză de admirație, și vedem noi apoi și programul, și tot ce trebuie...
I se risipiră iarăși gesturile într-un murmur constant, înghițit în cele din urmă de lumina de afară. Soții Toma ieșiră cu aceeași ușurare ca toți ceilalți, într-o grabă parcă programată. Puțini fulgi se roteau prin aer, și adierile slabe mișcau norii din calea soarelui, chemând dorința unei primăveri strălucitoare și îndepărtate.
Sub ușă găsiră un bilet, pe care femeia îl luă foarte curioasă.
 Ce scrie? o întrebă Paul grăbit. Hai, citește-mi și mie!
 E de la Poliție...zise ea și mai mirată. Locotenentuu așa...vă trimitem această notă pentru a vă înștiința că după toate probabilitățile, nepotul Dumneavoastră, și aici vocea îi deveni mai înaltă, pe nume Victor Mandea, a decedat. Aasta-i bună!
Paul o privi pironit, mut.
A decedat în cursul nopții trecute, reveni ea. Lipsa unui răspuns la apelurile noastre a determinat această notă, prin care vi se solicită să mergeți la Spitalul Municipal să efectuați identificarea. Treceți mai întâi pe la sediul nostru.

iulie 2001

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!