Privirea-i stinsă nu mai distingea nicio lumină. Orizontul își pierduse de prea multă vreme orice culoare. Răsăritul devenise apus. I se părea inutilă orice încercare de a se salva din prăpastia în care se afundase în acea clipă de rătăcire. Știa că la fiecare pas va aluneca violent, scrijelindu-și genunchii, mâinile. Simțea, pe minut ce se sfârșea, tristețea pietrelor transformate în prieteni. Nici ele nu-și mai găseau umbrele.
Zâmbea amar. Nu-și amintea din ce motive. Pur și simplu, își schimba expresia. Toate imaginile realității pe care le tăia nu formau chipuri. Doar frânturi de oameni, bucăți de vise sau fâșii de suflete. Ar fi vrut să le strângă, dar refuza să mai piardă momente. Se îndepărta pentru a nu muri. Se săturase să se ucidă sau să fie ucis de ei. Acele persoane care se încăpățânau să-i sfărâme cuvintele, iluziile. Vroia să le spună să termine, să nu se mai agațe de el. A fost laș. Se temea de reacțiile lor, de sentimentele pe care le-ar fi șters.
La sfârșit, mi-a spus adevărul: se ascundea de ea. Ea nici măcar nu-l mai știa. Încetase să-l mai caute… nu mai recunoștea nimic din silueta care arareori i se arăta în față. O privea absent…