Făcut covrig, pe un peron între două linii de cale ferată, copilul visează.

În visul lui, mama era frumoasă, precum acele femei pe care le văzuse în filme, avea mâinile îngrijite și purta rochii sclipitoare. Tata nu murise în război, fraților mai mici nu le era foame, iar el purta haine noi și mergea la școală.
Învățător era stăpânul cârciumei la care lucra, îi zâmbea de dincolo de catedră și nu-l mustra că a spart paharele.
Fata care slujea la băcănia din colț îi era colegă de bancă și îl privea pe sub genele-i lungi. După ore, mergeau împreună să vadă trenurile...

Monstrul albastru de fier șuieră prelung, anunțându-și intrarea în gară...

Cu bărbia în palmă, în trenul care-l purta zilnic înspre muncă, bărbatul gândește.

În gândul său, pâinea copiilor avea s-o câștige într-o zi fără să-și mai vândă sufletul. Și va fi de ajuns. Trebuia doar să mai scrâșnească din dinți o vreme...

Odată citise pe o foaie purtată de vânt: „Toți trecem dintr-o gară dezolantă în alta” 1)...

Adus de spate, lângă aceeași linie de cale ferată, bătrânul își amintește...