Toamna, lumea vegetală are chip de
doamnă bătrână, trăindu-și amurgul
freneziei și al clipelor fericite, când
soarele abia mai mângâie veșteda ei
natură.

Toamna, verdele frunzelor se face trecut,
și ele cad obosite de greutatea clipelor.

Zi de toamnă, grea de ploi reci, cu stropi
mărunți și deși, ne umple sufletul de o
dulce tristețe, și o vagă nostalgie, uitând
de neființa clipelor.

Spre sfârșit de toamnă, pomii au ceva
din tristețea oamenilor, când desfrunziți
și goliți de speranțe, se cufundă intr-o
adâncă tăcere și pătimire.

Să experimentezi tăcerea și să te
înalți la acea senzație de liniște
supremă, rămânând în afara lumii,
numai tu cu tine însuți.

Câtă tăcere există în lucruri, în adâncul lor!
Să nu gândești timpul,
și să-ți fie străin,
ca o rece uitare.