A ridicat receptorul telefonului. Era cineva pe care ea nu îl cunoºtea. I-a spus pe nume.

– Bunã, Christine!, a zis el. Ce mai faci? Aº dori sã ne mai întâlnim.
– Cred cã este o greºealã. a spus înfricoºatã.
– Nu, sunt James! a rãspuns necunoscutul. Ultima datã ne-am întâlnit ieri, la Mall.
I-a spus cã nu cunoaºte nici un James.
– Deja? a întrebat el. Ce pãcat. Adio, atunci.

Ea a închis. Pãrea foarte dezamãgit. Christine nu înþelegea nimic. Cine era cel care a sunat? Cum de îi ºtia numele? Si, în plus, ea nu fusese niciunde ziua trecutã. A fost foarte ocupatã. Încerca sã îºi aminteascã oamenii cu care vorbise, dar nimic nu era neobiºnuit.



A doua zi, Christine trebuia sã meargã la cumpãraturi. S-a dus la Mall. În dreptul raionului de calculatoare a fost opritã de un om care i-a cerut pãrerea despre o imprimantã.

– De unde ºtiai cã lucrez la o firmã de calculatoare?
– Pãi, ... te-am vãzut acolo odatã. A rãspuns el dupã un timp.

Christine l-a ajutat, apoi au vorbit mult. I-a dat ºi numãrul de telefon, în caz cã va mai avea ceva sã o întrebe. Era surprinsã ca sã afle cã numele lui era James. Dar era sigurã cã este o coincidenþã.



S-au mai întâlnit de câteva ori de atunci. Ea chiar l-a invitat la biroul ei. Se întâmpla ceva ciudat: cu cât cunoºtea mai multe despre James, el pãrea sã uite multe lucruri. Pânã când într-o zi, când l-a vãzut pe stradã, iar el nici nu a recunoscut-o.

– Sunt Christine! Nu mã cunoºti?
– Nu. A rãspuns el indiferent ºi a pornit mai departe.

Ea a stat acolo o vreme ºi ºi-a dat seama. Apoi a zis:

– Deja?