iubito ești frumoasă ca o streașină la casă din tablă de zinc ușor ondulat țâțele tale înfruntând la pătrat mâinile astea mari ale mele

fără legături merii cresc înnoptând printre ierburi uscate
măruntaiele toate sunt strânse de gât
apoi aruncate

sunt navetist aparțin autostrăzii care înghite mașini
scriu numele tău întreg să se vadă
noaptea e o curvă ascunsă-n livadă
lumea strânge aer în niște bidoane de plastic



nu o să înțeleagă nimeni nimic precis mișcată de atâta durere streașina mâinilor mele înfruntând la pătrat tabla casei din care ne-am luat

un sfârșit