Adeseori, mă plimb
în amurgul vaporos al Copoului
și stau de vorbă
cu mine însumi,
cu iarba primăverii
și cu teii lui Eminescu.
Prin ceața tulbure a parcului
simt înălțimea amețitoare
a teilor și a salcâmilor
și alături de ei
existența noastră,
cei legați de huma pământului
prin lanțurile necruțătoare
ale dragostei
și de cerul miliardelor de sori
prin aripile virtuale
ale iubirii.
Simt aureola plăsmuită
de unirea miraculoasă
a cerului cu pământul
și în mijlocul ei
sunt eu,
în jocul fantastic al adevărului
și mă cutremur…