agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 8096 .



Joaca preferata
prose [ ]
Cartea II

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Leonard_Cohen ]

2006-04-06  | [This text should be read in romana]    |  Submited by




Cartea a II-a
J-fui Breavman îi place pictura lui Henri Rousseau, felul în care face el timpul să se oprească.
„Veșnicie" este cuvîntul care trebuie folosit. Leul va adulmeca veșnic veșmintele țiganului adormit, atacnl nu va avea loc, nu o să se împrăștie mațe pe nisip: confruntarea își găsește aici expre-sia absolută. Luna, deși sortită să călătorească, nu are să apună în veci peste scena aceasta. Lăuta uitată nu plînge să fie atinsă de-o mînă. E îmbibată cu toată muzica de care are nevoie.
In miezul junglei, leopardul își răstoarnă vic-tima umană, care se prăbușește mai încet decît Turnul din Pisa. Degeaba te uiți, n-are să ajungă la pămînt, n-are să ajungă nici dacă te întorci cu spatele. îi e bine în lipsa ei de echilibru. Nici ostile, nici benefice, frunzișul complicat și crengile hrănesc personajele, pur și simplu, firesc, de parcă ar fi fructe sau flori. Faptul că e o funcție naturală nu îi micșorează misterul. Cum se va fi născut legătura dintre carnea animală și carnea vegetală ?
în altă parte, niște rădăcini groase ocrotesc un cuplu de miri sau un portret de familie. Foto-graful ești tu, dar nu poți să ieși de sub gluga neagră, nu poți apăsa para de cauciuc, nu poți pierde imaginea de pe geamul mat. Ființele


umane implicate în violența și nemișcarea aceasta se simt ca acasă. Nu e pădurea lor, hainele lor sînt haine de oraș, dar pădurea ar fi golașă
fară ei.
Centrul tabloului e acolo unde se întîmplă
violența sau calmul, indiferent cît de mic sau de ascuns e locul. Dacă îl acoperi cu un deget, frunzi-
șul moare.
71
2
^. In anul întîi de colegiu, într-un local numit
„Altarul", Breavman s-a ridicat și a ținut un
toast după cum urmează:
„Fetele evreice nu sînt mai pasionale decît cele creștine, în nici o parte a lumii. Fetele evreice au picioare urîte. Asta e, firește, o generalizare. De fapt, în ziua de azi evreica americană se prăsește cu picioare lungi și frumoase.
Negresele sînt tot așa de deocheate ca oricare altele. Nu sînt mai bune decît fetele albe, cu excepția fetelor anglo-saxone din Upper Westmount, dar pînă și niște oi bete sînt mai bune decît ele. Nici nu au limbi mai aspre, nici nu au ceva special în locurile lubrifiate. Pe locul doi la muie e o negresă pe care o știu eu. Are o gură de patrujșapte de mii de dolari.
Pe locul întîi din lume la muie (tehnic vor-bind) e o curvă franco-canadiană pe nume Yvette. Numărul ei de telefon e Chateau 2033. Are o gură de nouăzeci de mii de dolari".
Și-a ridicat paharul tulbure.
„E o plăcere pentru mine să îi fac reclamă cu
acest prilej."
72

S-a așezat la loc în uralele colegilor, brusc obosit de propria-i voce. Era așteptat la cină, dar nu-i dăduse nici măcar un telefon mamei lui. Ca de obicei, Pernod-ul din următorul pahar a deve-nit alb ca laptele.
Krantz s-a aplecat spre el și i-a șoptit:
— Grozav discurs pentru un mucos virgin de șaisprezece ani.
— De ce nu m-ai tras jos ?
— Le-a plăcut.
—De ce nu m-ai oprit?
— Cine te poate opri pe tine, Breavman ?
—Hai să ne cărăm de-aici, Krantz.
—Te ții pe picioare, Breavman?
—Nu.
— Nici eu. Hai.
Se sprijineau unul de altul de-a lungul străzi-lor și aleilor lor preferate. își tot scăpau caietele și cărțile. Urlau isteric după fiecare taxi care trecea prea aproape de ei. Au sfișiat un manual de economie și i-au dat foc în chip de jertfa pe treptele unei bănci de pe Sherbrooke Street. S-au proster-nat pe caldarîm. Krantz s-a ridicat primul.
— De ce nu te rogi, Krantz ?
— Mașină.
— Urlă la ea-
—De poliție.
Au luat-o la fugă pe o alee îngustă. o aromă delicioasă i-a oprit locului în fața ventilatorului de la bucătăria unui restaurant scump. S-au ușu-rat printre lăzile de gunoi.
— Breavman, n-o să-ți vină să crezi pe ce era să mă piș.
— Un cadavru ? o perucă blondă ? o adunare a înțelepților Sionului ? o pungă abandonată plină de căcați fleșcăiți?
— Ssst. Vino'ncoa. încet.
Krantz a aprins un chibrit și printre gunoaie au lucit ochii arămii ai unei broaște. Au țîșnit toți trei în același timp. Krantz a pus-o într-o batistă înnodată.
— o fi scăpat dintr-un sos de usturoi.
— Hai să ne întoarcem și să le eliberăm și pe celelalte. Să umplem străzile de broaște libere! Hei, Krantz, am trusa de disecție la mine!
Au căzut de acord asupra unei ceremonii solemne la picioarele monumentului închinat victimelor războiului.
Breavman a întins foi de hîrtie peste cartea de zoologie. A apucat broasca de picioarele din spate. Rrantz a intervenit:
— Asta o să ne strice noaptea, știi. Pînă acum a fost o noapte grozavă, dar asta o s-o strice.
—Ai dreptate, Krantz.
Stăteau acolo în tăcere. Noaptea era nesfirșită. De pe Dorchester Street se scurgeau lumini de faruri. Și-ar fi dorit să fie în altă parte, și-ar fi dorit să fie la o petrecere cu o mie de oameni. Ca un deșteptător vechi, broasca cerea neapărat să fie golită de măruntaie.
—Pot să încep, Krantz?
— începe.
— în noaptea asta, noi sîntem de serviciu la tortură. Torționarii cu acte sînt scutiți.
Breavman a plesnit cu îndemînare capul broaștei de piatra plină cu nume. Pocnitura țesu-tului viu a fost mai putemică decît zgomotul traficului.
—Asta măcar o amețește.
A întins broasca pe foile albe de hîrtie și a fixat-o de extremități cu ace. A străpuns abdo-menul palid cu bisturiul. A scos foarfecele din
74

trusă și a făcut o incizie verticală mai întîi prin primul, apoi prin al doilea strat de piele.
—Am putea să ne oprim acum, Krantz. Am putea să luăm ață și să o reparăm.
—Am putea, a spus Krantz visător. Breavman a răsfrînt și a fixat pielea elastică. S-au aplecat asupra lăuntrului adînc, își simțeau unul altuia respirația cu miros de alcool.
—Asta e inima.
A ridicat ușor organul cu vîrful bisturiului.
—Așadar, asta e inima.
Săculețul gri-lăptos se ridica și se lăsa și ei îl priveau cuprinși de uimire. Picioarele broaștei semănau cu niște picioare de femeie.
—Cred că ar trebui să isprăvesc. A extras organele unul cîte unul, plămînii, rinichii. în stomac au descoperit o pietricică și o muscă nedigerată. A dezgolit apoi mușchii deli-cați ai coapsei.
Amîndoi, operatorul și spectatorul, pluteau în transă. A extras în cele din urmă și inima, care arăta deja obosită și străveche, prima inimă a lumii, de culoarea scuipatului de om bătrîn.
— Dacă o pui în apă cu sare, o să mai bată o vreme.
Krantz s-a trezit brusc.
— Da ? Repede! Hai s-o punem.
în fugă, Breavman a aruncat cartea cu broasca golită cu tot într-un coș de gunoi. Þinea inima în palmă, cu grijă, să n-o strivească. La un ininut de-acolo era restaurantul.
Să nu mori.
— Grăbește-te! Pentru Dumnezeu! Orice în lume mai avea o șansă, dacă reușeau să o salveze.
75
în restaurantul luminat ca ziua, au ales un colț ferit. Unde naiba era chelnerița?
—Uite. Mai zvîcnește încă.
Breavman a pus-o într-o farfurie cu apă sărată și caldă. Masa moale a mai tresăltat de încă unsprezece ori. Au numărat una cîte una miș-cările și au rămas apoi o vreme cu capetele foarte aproape de masă, tăcuți și nemișcați.
— Nu mai seamănă a nimic, a spus Breavman,
— A ce crezi că ar trebui să semene o inimă de broască moartă?
— Cred că așa se întîmplă toate relele, ca în noaptea asta.
Krantz l-a înșfăcat de umăr și dintr-o dată fața i s-a luminat.
—Fantastic, ce-ai spus este fantastic. Și-a bătut cu putere prietenul pe spate. Breavman, ești un geniu!
Pe Breavman l-a surprins brusca schimbare a lui Krantz, scăpat acum de depresie. Și-a repetat în ininte propria remarcă.
—Ai dreptate! Krantz, ai dreptate! Și ești și tu la fel de genial, fiindcă ai observat!
S-au luat unul pe altul de umeri și s-au bătut pe spate aplecați deasupra mesei furniruite, răc-nindu-și ca apucații complimente și felicitări.
—Ești un geniu!
—Ba tu ești un geniu!
Apa sărată din farfurie s-a vărsat, nu că ar mai fi avut vreo importanță. Au răsturnat masa. Erau geniali! Aflaseră cum se întîmplă.
Șeful de sală voia să știe dacă n-ar prefera să părăsească localul.
76

3
JLVama grea de aur de la portretul tatălui era primul lucru pe care îi cădea privirea. Părea o altă fereastră.
— îți risipești viața în pat, faci din noapte zi, striga mama lui din spatele ușii.
— Mă lași în pace ? Abia m-am trezit. Și-a privit îndelung raftul de cărți în care soarele trecea de la un Chaucer legat în piele la un Wordsworth legat în piele. Bun fiu, soarele1. E în armonie cu istoria. Un gînd plăcut pentru zorii zilei. Doar că era amiază.
—Cum poți să-ți pierzi viața în pat? Cum poți să-mi faci una ca asta?
— Am alt ritm. Mă culc tîrziu. Te rog, lasă-mă.
— Ce soare frumos. îți distrugi sănătatea.
— Tot șapte ore dorm, dar nu le dorm o dată cu tine.
— Ce soare frumos, se văieta, și parcul, ai putea să te plimbi.
De ce m-aș certa cu ea?
— Dar, mamă, am fost în parc noaptea tre-cută. Și noaptea tot parcul ăla e.
— Faci din noapte zi, îți mănînci timpul, sănă-tatea ta așa frumoasă.
— Lasă-mă-n pace!
Nu e bine, simte nevoia să vorbească, are să folosească orice datorie matemă ca temă pentru nesfirșite dezbateri.
1. Joc de cuvinte. în engleză, fiu (son) și soare (sun) au aceeași pronunție; aluzie la vestita ambigui-tate din Hamlet (I, 2, 66): „îoo much i'the sun".
77
S-a pus în coate la.geam și a lăsat peisajul să-i pătrundă gîndurile. Parc. Liliac. Dădace în alb pălăvrăgind lîngă tufișurile verzi sau împin-gînd cărucioare de culoare închisă. Copii care lansează bărci albe de pe malul de bcton al bazi-nului albastru și se roagă să fie vînt, pentru o traversare liniștită sau pentru un naufragiu
spectaculos.
— Ce vrei să mănînci la prînz ? Ouă, omletă, somon, avem o bucată de biftec bună, să-i spun să-ti facă o salată, ce să-ți pună în ea, sos rusesc, cum vrei ouăle, e prăjitură, proaspătă, frigiderul e plin, în casa asta e totdeauna ceva de mîncat, nimeni nu moare de foame, slavă Domnului, sînt portocale de import din California, vrei suc?
A deschis ușa și a rostit cu grijă:
— Imi dau seama ce mare noroc avem. o să îmi iau niște suc, dacă o să am chef. N-o deranja pe femeie, nu deranja pe nimeni.
Dar mama era deja la balustradă și striga:
— Mary, Mary, prepară-i domnului Lawrence un suc de portocale, stoarce trei portocale, Lawrence, cum vrei ouăle?
îi strecurase întrebarea din urmă ca pe o scamatorie.
— Vrei să-ncetezi să mă îndopi ? Poți să-ngre-țoșezi pe oricine cu nenorocita ta de mîncare! Și a trîntit ușa.
— Să-i trîntești ușa unei mame, a relatat ea cu amărăciune de pe hol.
Ce dezordine! Hainele erau împrăștiate peste tot. Pe birou, o amestecătură de manuscrise, cărți, chiloți, fragmente de sculptură eschimosă. Aîncercat să îndese o sextină neterminată în sertar, dar era plin pînă la refuz cu notițe vechi, plicuri folosite, jurnale abandonate.
78

Camerei ăsteia nu i-ar prinde rău un foc zdravăn. Nu-și găsea halatul, așa că a traversat iute holul spre baie acoperindu-se cu New York Times.
— Ce drăguț. E îmbrăcat într-un ziar. A reușit să se strecoare pînăjos, dar maică-sa l-a prins în bucătărie.
—Asta e tot ce-ti iei, suc de portocale, cînd casa e plină de mîncare, jumătate din omenire moare de foame.
— lar începi, mamă
A smucit ușa frigiderului.
— Uite, îl îmbie, uită-te la toate astea, ouă pe care nu le-ai vrut, uite ce mari sînt, brînză, Gruyere, Oka, Danish, Camembert, uite brînză și biscuiți sărați, și cine o să bea tot vinul ăsta, e o rușine, Lawrence, uită-te la ele, pune mîna, uite ce mai grapefruit, ar trebui să fim mulțu-miți, și carne, de trei feluri, o s-o pregătesc chiar eu, uite ce bucată...
Incearcă să vezi poezia, Breavman, ce pomel-nic minunat.
—Poftim, uite ce bucată... I-a trîntit mamei carnea crudă la picioare și ambalajul de hîrtie cerată a plesnit cu zgomot.
— N-ai altceva mai bun de făcut în viață decît să mă-ndopi? Nu mor de foame.
— Așa vorbește un fiu cu mama lui, a pus ea lumea la curent.
—Mă lași în pace odată?
—Așa vorbește un fiu, să te fi văzut tatăl tău, să te fi putut vedea el aruncînd pe jos came, carnea pe jos, ce tiran face asta, numai un dege-nerat, să faci asta unei mame...
A ieșit după ea din bucătărie.
— Tot ce voiam era să fiu lăsat să mă scol în
liniște.
— Degenerat, nici un șobolan nu s-ar purta așa cu mama lui, degenerat, parcă ai fi un străin, să arunci carnea, și picioarele mele umflate, bătaie, asta ar face tatăl tău, ți-ar trage o bătaie, fiu degenerat...
A urcat după ea pe scară.
—Poți să îmbolnăvești pe oricine cu țipatul
ăsta.
A trîntit ușa garderobului după ea. Rămas afară, o asculta deschizînd și închizînd sertarele
mari.
— Pleacă de-aici! Un fiu să vorbească așa unei mame, un fiu poate să-și omoare mama, știam eu, ce-mi e dat să aud, trădător, nu fiu, să vorbești așa, nimeni nu mi-a vorbit așa vreo-
dată...
A auzit-o cum trage ușa glisantă a comparti-mentului pentru rochii. A smuls mai întîi mînecile unor halate vechi de casă. S-a împie-dicat într-un maldăr de umerașe. Apoi a sfișiat un capot scump, negru, pe care și-l cumpărase demult din New York.
— La ce mai sînt bune, la ce mai sînt bune, dacă un fiu își omoară mama...
Cu obrazul lipit de lemnul ușii, auzea fiecare
sunet.
4
Jbeste noapte, parcul era al lui.
Bătea toate terenurile de joacă și colinele ca un moșier paranoic la vînătoare de braconieri. Straturile de flori, peluzele în trepte aveau un
80

aer protocolar care, în lumina zilei, nu ieșea la iveală. Copacii erau mai înalți și mai bătrîni. Terenul de tenis, cu gardul lui înalt de sîrmă, părea colivia unor uriașe creaturi fară aripi care tocmai reușiseră cumva să evadeze. lazurile de un negru funebru erau perfect calme. Felinarele pluteau pe apă ca tot atîta luni.
Trecînd pe lîngă Chalet, își amintea mirosnl bărbătesc al echipamentului de hochei și al len-jeriei și bufnitura înfundată a patinelor aruncate pe scînduri.
Rombul terenului pustiu de baseball apărea nedeslușit printre nălucile care se agitau specta-culos. Auzea absența aclamațiilor. Fără bicicle-tele sprijinite de ele, nucul și gardul despărțitor de sîrmă păreau ciudat de stinghere.
De cîte frunze care se ating e nevoie pentru un freamăt de vînt? A încercat să deosebească foșnetul salcîmilor de foșnetul arțarilor.
Chiar în spatele peluzei se ridicau casele mari de piatră de pe Westmount Avenue. In ele, jucă-torii de baseball își îndestulau trupurile cu somn, îsi odihneau vocile. își închipuia că îi vede vag prin pereții etajelor de sus sau, mai degrabă, că îi vede plutind în șir pe deasupra străzii cu așter-nuturi cu tot, ca o colonie de coconi într-un copac luminat de lună. Tineri de vîrsta lui, creștini și blonzi, care visează cariere de bancheri și sex cu evreice.
Parcul îi hrănea pe toți cei care dormeau în casele dinjur. Era inima verde. Copiii găseau acolo tufișuri pline de pericole și peisaje eroice, ca să-și poată imagina curajul. Doicile și guvemantele, plimbări pe alei sinuoase, ca să-și poată imagina frumusețea. Viitorii cavaleri ai industriei, bănci mascate de frunziș, bune pentru giugiuleli, cu
81
panorama fabricilor la picioare, ca să-și poată imagina puterea. Agenții de bursă pensionari, mimaturi de parc scoțian cu poteci pitorești pe care se plimbă îndrăgostiți, ca să se sprijine în baston și să-și imagineze poezia. Parcul însemna partea cea mai frumoasă a vieții fiecăruia. Nimeni nu vine într-un parc cu scopuri josnice, afară poate de vreun dereglat sexual, dar cine știe dacă nu cumva se gîndește și el la roze eterne atunci cînd își descheie pantalonii în fața vreunei Beatrice care sare coarda.
Inspecta lacul japonez ca să verifice dacă sta-rea carașilor aurii era bună. Se strecura printre tufișurile cu spini și sărea gardul ca să con-troleze cascada în miniatură. Lisa nu era acolo. Cobora de-a rostogolul dealul pentru a vedea dacă mai e încă destul de abrupt. N-ar fi grozav dacă Lisa l-ar aștepta jos? Răsfira o mînă de nisip din locul de joacă al copiilor spre a-i feri de poliomielită. Se dădea o tură pe tobogan, sur-prins că e prea îngust. Din foișoare se uita grav în jur ca să verifice priveliștea.
—Orașul meu, fluviul meu, podurile mele, mă piș pe voi, ba nu, nu-i adevărat.
Alerga o tură de control pe terenul de baseball, lacurile din partea de sus trebuiau cercetate ca nu cumva să se afle acolo epave de bărci sau copii abandonați sau dădace albe violate. Atingea trunehiul copacilor, încurajîndu-i.
Avea o datorie față de comunitate și națiune. în orice moment dintr-unul din răzoarele cu flori putea să iasă o fată. Avea să arate de parcă tocmai ar fi înotat și urma să știe totul despre
devotamentul meu.
Se lungea sub tufele de liliac. Florile se scutu-raseră aproape de tot, arătau ca niște diagrame
82

moleculare. Cerul era nesfirșit. Să mă acopere un foc negru. De ce păreți atît de siguri de voi cînd vă spuneți rugăciunea, unchii mei ? Cumva pentru că știți cuvintele ? Cînd se dau la o parte perdelele Chivotului și sînt arătate sulurile cu podoabe aurite la capete ale Torei și toți bărbații care stau în jurul altarului au straie albe, de ce nu vă întoarceți privirea de la ceremonie, cum de nu cădeți pradă unui acces de sfintă epilep-sie? De ce vă e așa ușoară mărturisirea?
îi ura pe cei purtați de somn din casele lor mari de piatră. Pentru că în viața și în camerele lor era ordine. Pentru că se trezeau în fiecare dimineață și își făceau datoria față de societate. Pentru că nu le venea să-și arunce fabricile în aer și să danseze goi la lumina flăcărilor.
Pe St. Lawrence se vedeau lumini mici cît stelele și în aer era o liniște plină de neastîmpăr. Copaci fragili ca labele de cerb la pîndă. Mai era puțin și soarele avea să țîșnească dintre aco-perișuri ca o lovitură de pumn, împingînd afară mulțimea de muncitori și de vehicule ce vor bloca străzile. Spera să nu trebuiască să vadă gloata aflată în trafic pe Westmount Avenue. Spera să facă din noapte zi.
— Salut.
Un tip solid de vreo treizeci de ani în uni-formă de aviație îl privea de sus. Cu cîteva zile în urmă, provocase rumoare în parc. Niște bone se plînseseră că punea prea multă însuflețire în felul în care îi mîngîia pe băieței. Un polițist l-a condus la ieșire și l-a invitat să-și vadă de drum.
— Credeam că nu mai ai voie să vii aici.
— Nu e nimeni. Simțeam nevoia să vorbesc. Uniforma era bine călcată. Era chiar prea curat pentru ora asta tîrzie sau matinală sau cmn
fi fost. Breavman a deosebit parfumul loțiunii de ras de mirosul de liliac din aer. S-a ridicat.
—Vorbește. îți dau voie. Eu mă duc acasă.
—Am crezut că...
Breavman l-a privit peste umăr înapoi și a
strigat:
— Vorbește! De ce nu vorbești ? Ia-l tu pe tot —
parcul e gol!
Pe stradă erau cîțiva măturători în haine deco-lorate. Se strigau unii pe alții în vreme ce măturau, numai nume italienești. Breavman le-a studiat măturile făcute din crengi legate cu sîrmă. Ce plăcut trebuie să fie să te folosești de un obiect atît de real.
5
— Vrei, te rog, să nu mai răcnești sau să te dai mai departe, Breavman, nu aud o iotă din ce
zici!
— Bertha, am zis! Am văzut-o pe Bertha adineauri! E în oraș!
— Care Bertha ?
— Ah, prostănac nernernic și uituc. Bertha din copilărie, Bertha cu copacul, care și-a frînt oasele sub nasul nostru.
—Cum arată?
—Fața e perfectă, serios, Krantz, era foarte
frumoasă.
—Unde ai văzut-o?
—La geamul unui autobuz.
— La revedere, Breavman.
—Nu închide, Krantz. Jur că era ea. N-aș zice că zîmbea. o față luminoasă, fără trăsături distinctive, blondă, puteai să vezi ce voiai în ea.
84

— Du-te după autobuz, Breavman.
— A, nu, m-a văzut. o să aștept aici pînă vine înapoi. Și-a mișcat buzele.
— La revedere, Breavman.
— Krantz, cabina telefonică în care trăiesc azi e cît se poate de plăcută. Pe Sherbrooke Street e o adevărată paradă a tuturor celor pe care i-am cunoscut vreodată. Am să hoinăresc fără nici o mustrare de conștiință. o să îmi fie aduși cu toții azi, Bertha, Lisa. Nici unul, nici un nume, nici măcar un fir de păr n-are să dispară în praf.
— De unde pînă unde numele astea de demult ?
— Eu sînt păstrătorul. Sînt un moș sentimen-tal și libidinos în fața unei clase de copii.
— La revedere, Breavman, serios. Era o cabină telefonică nemaipomenită. Miro-sea a vopsea proaspătă de primăvară și a cuie noi. Prin sticla armată cu sîrmă se vedea soarele. El era paznicul, era straja.
Bertha care, ca păcatul, căzuse cu merele și-și sucise toate cele ! Bertha, care cînta Greensleeves cu mai multă dulceață decît ar fi fost chiar el în stare! Bertha, care, la fel ca păcatul, căzuse o dată cu merele și s-a facut bucăți!
A mai pus o fisă și a așteptat semnalul. —Krantz, tocmai a mai trecut o dată...
6
Otai, stai, stai, stai, Totul a durat atît de mult.
Parcă șovăind, muntele a lăsat să-i scape luna, lin, ca pe un balon pe care nu mai putea să-l
tină.
în vara aceea, Breavman a avut senzația ciudată că timpul se scurge cu încetinitorul. Era ca la un film pe care proiectorul îl deru-
lează din ce în ce mai lent.
Opt ani mai tîrziu avea să-i povestească lui Shell, dar nu chiar totul, fiindcă n-ar fi vrut să creadă că o privește și pe ea cum o privise pe fata despre care povestea, ca și cum ar fi un trup scăldat în lumina lunii dintr-un film suedez tără-gănat, și de foarte departe.
Cum o chema? Ar fi trebuit să știe.
Am uitat. Un nume de familie evreiesc, muzical, și care înseamnă sidef sau pădure de trandafiri.
Cum îți permiți să uiți?
Norma.
Cum arăta?
Nu contează cum arăta de obicei. Contează cum a arătat în clipa aceea foarte importantă. De asta îmi aduc aminte și o să-ți povestesc.
Cum arăta de obicei?
Ca să fiu sincer, avea o față turtită și un nas cam lat. Probabil că vreo bunică de-a ei fusese răpită de tătari. Părea să fie mai tot timpul călare pe ceva, pe o balustradă, pe o trambulină, își agita brațele bronzate, cu ochii înecați în rîs, galopînd spre vreo petrecere sau spre vreun masacru. Avea carnea moale.
De ce era comunistă?
Cînta la chitară, de aia. Fiindcă magnații cupru-
lui pe Joe Hill l-au ucis. Fiindcă notenemos ni aviones ni canones și fiindcă toți prietenii ei muriseră la Jarama. Pentru că generalul MacArthur era un criniinal care conducea Japonia ca pe propria moșie. Pentru că sindicaliștii în grevă defilau cîntînd prin gazul lacrimogen. Pentru că Sacco îl iubea pe Vanzetti. Pentru că Hiroshima
86

îi stătea pe suflet și aduna semnături pe un protest antiatomic și i se spunea adesea să se ducă înapoi, în Rusia ei.
Șchiopăta?
Se observa doar cînd era foarte obosită. Purta de obicei o rochie mexicană lungă.
Și inelul mexican?
Da, era logodită cu un contabil. Mă asigura că e progresist. Dar cum poate cineva care trăiește în așteptarea revoluției să fie contabil ? o între-bam. Și cum ar putea ea, cu ideile ei despre libertate, să se complacă într-o căsătorie bur-gheză ?
— Trebuie să acționăm eficient în cadrul socie-tății. Comuniștii nu sînt boemi. Numai voi, acolo, în Westmount, vă permiteți luxul de a fi boemi.
Ai iubit-o?
M-a lăsat de cîteva ori să îi sărut sînii.
De cîte ori, de cîte ori?
De două ori. Și mi-a dat voie să o ating. Brațe, burtă, păr pubian, mai că i-aș fi cucerit și neste-mata ei supremă, dar avea blugii prea strîmți. Era cu patru ani mai în vîrstă decît mine.
Era logodită?
Dar eram tînăr. îmi tot spunea că nu sînt decît un copil. Așa că nimic din ce făceam n-avea importanță. Asistam în fiecare seară la convor-birile lor interurbane. Vorbeau despre locuință și făceau planuri de căsătorie. Era lumea pro-zaică a adulților, muzeul ratării, n-avea de-a face cu mine.
Ce expresie avea cînd vorbea cu el? Cred că îi citeam vinovăția pe față. Minți.
Cred că ne simțeam amîndoi foarte vinovați. Așa că munceam din greu să adunăm cît mai
87
multe semnături. Dar ne plăcea să stăm întinși unul lîngă altul la foc. Cercul nostru de lumină părea departe de orice. îi spuneam povești. Mi-a compus un blues, „Dragul meu pui de burghez și-a vîndut casa pentru mine". Nu, asta nu e
adevărat.
Ce făceați peste zi?
Făceam autostopul prin munții Laurențieni. Coboram pe cîte o plajă plină de vilegiaturiști și începeam să cîntăm. Eram bronzați, cîntam bine, oamenilor le plăcea să ne asculte chiar dacă nu-și deschideau ochii. Și, pe urmă, le vorbeam.
„Nu vă vorbesc despre Rusia sau America, Nu vă vorbesc nici măcar despre politică. Vă vorbesc despre trupurile voastre întinse la soare, pe care tocmai vi le-ați uns cu ulei de plajă. Unii dintre voi sînt prea grași, alții sînt prea slabi și unii dintre voi sînt foarte mîndri. Vă cunoașteți binc trupurile. V-ați uitat la ele în oglindă, ați aștep-tat să fie admirate sau mîngîiate cu dragoste. Vreți ca tot ce ați sărutat pînă acum să se prefacă în cancer? Vreți ca părul copiilor voștri să vă rămînă în mînă la fiecare mîngîiere? Vedeți, nu vorbesc despre Rusia sau despre America. Vor-besc despre trupuri, e tot ce avem. Și nici un guvem nu poate înlocui un deget, un dinte sau o bucățică de piele sănătoasă care s-a pierdut din cauza aerului otrăvit..."
Ascultau ?
Ascultau și cei mai mulți semnau. Știam că aș fi putut ajunge prim-ministru, după felul în care mă ascultau cu ochii. Nu conta ce spuneam, cîtă vreme cuvintele și psalmodia erau cele bine-știute, aș fi putut să-i trag după mine într-un ritual de sinucidere...
88

Termină cu aiurelile astea. Cum arătau trupurile pe plajă?
Urîte și albe și deformate de birou. Ce făceați noaptea?
Imi oferea sînii ei goi și forma trupului ei îmbrăcat.
Mai amănunțit, dacă ești bun.
Parcă șovăind, muntele a lăsat să-i scape luna, lin, ca pe un balon pe care nu mai putea să-l țină. Eram ca la un film pe care proiectorul îl derula din ce în ce mai lent.
Un liliac s-a repezit pe deasupra focului și s-a pierdut cu un zgomot surd printre pini. Nonna a închis ochii și și-a tras chitara mai aproape. A luat un acord minor care a alunecat prin șira spinării lui spre pădure.
America era pierdută, spărgătorii de grevă erau la putere, zgîrie-norii de crom aveau să rămînă neclintiți, dar Canada era acolo, vis de copil, stelele erau înalte și clare și reci și duș-manul era fragil și neînsemnat și englez.
Reflexiile flăcărilor u jucau ușoare pe trup, îi chemau în lumină ba jumătate de obraz, ba mîna și apoi i le duceau înapoi în întuneric.
Aparatnl de filmat îi ia de departe, se îndreaptă spre pădure, prinde luciul din ochii unui raton, se oprește să examineze apa, trestiile, nuferii închiși, se amestecă apoi cu ceața și se pierde printre bolovani.
— Hai lîngă mine, vocea Normei sau poate a lui Breavman.
Brusc aparatul se apropie, plan-detaliu cu trupul ei bucată cu bucată, întîrzie pe rotunjimea coapselor și le arată imense și umbrite, cu stofa albastră de jeans mulată strîns pe came.
89
Evantaiul de cute dintre coapse. Aparatul cerceteazăjacheta căutînd forma sînilor. Norma scoate un pachet de țigări. Acțiunea e urmărită îndeaproape. Degetele, ca niște tentacule. Mînui-rea țigărilor îndemînatică și sugestivă. Degetele sînt lente, violente și capabile să țină orice.
El își smucește privirea într-o parte ca pe o undiță și o aduce înapoi cu o imagine. Buzele ei se desfac în o și limba împinge afară un inel de fum.
— Hai să înotăm.
Se ridică, merg, se ciocnesc în foșnetul grăbit și sonor al hainelor. Stau față în față, cu ochii închiși. Aparatul de filmat le surprinde fețele pe rînd. Se sărută orbcște, nu își nimeresc buzele, le caută și le găsesc umede. Alunecă din imagine în sunet de greieri și de respirații.
—Nu, acum e prea serios.
Aparatul îi filmează culcați în tăcere.
Distanțe lungi între cuvinte.
—Hai să mergem să înotăm atunci. Aparatul îi urmează pe țărm. Trec cu greutate printre copaci, publicul uită încotro merg, le ia atît de mult timp și crengile nu-i lasă să treacă.
—Hai, lasă-mă să te văd.
— Nu sînt așa frumoasă pe dedesubt. Rămîi
acolo.
Se duce dincolo de un pîlc de trestii care traver-
sează de-acum fiecare imagine ca niște frînghii de ploaie. Luna e o piatră de rîu pe care cineva
norocos a găsit-o.
Și iese din apă, udă, cu pielea strînsă de frig,
și întreg ecranul îl învăluie, cu lentile și rotițe
cu tot, alb strălucitor.
—Nu, nu mă atinge. Mi-e mai bine așa. Nu
te mișca. N-am mai făcut nimănui asta.
Părul ei ud pe burta lui. Mintea i-a explodat
în cărți poștale.
90

Dragă Krantz, Ce a facut ce a făcut ce a făcut
Dragă Bertha,
Probabil că șchiopătezi ca ea sau poate că arăți de parcă știam că nu s-a pierdut nimic
Dragă Hitler,
la facliile de-aici nu sînt vinovat așa a trebuit să fie
— Mergi cu mine pînă în sat ? Am promis că sun și e deja tîrziu.
— Doar n-o să-l suni acum ?
—I-am spus că-l sun.
— După asta ?
L-a mîngîiat pe obraz.
—Știi bine că trebuie.
— Te aștept la foc.
Rămas singur, și-a strîns sacul de dormit. Nu și-a găsit bocancul drept, dar nu conta. Din rucsa-cul ei se ițea un mănunchi de afișe cu „Interziceți bomba". S-a așezat pe vine lîngă foc și le-a umplut de semnături.
I.G. Farben
Mister Universe
Joe Hill
Wolfgang Amadeus Jolson
Ethel Rosenberg
Unchiul Tom
Little Boy Blue
Rabi Sigmund Freud
1 le-a îngrămădit în sacul de dormit și a luat-o spre șoseaua plină de lumini în mișcare. Nu mai era nimic de făcut pentru atmosferă.
Cum arăta în clipa aceea foarte importantă ?
91
în mintea mea stă singură, fără legătură cu povestea asta măruntă. Culoarea pielii era uimitoare, ca albul unei crengi fragede pe care o cojești cu unghia. Sfircuri de culoarea buzelor. Părul ud, ca un batalion de lănci lucitoare pe
umeri.
Era făcută din carne și gene. Dar ai spus că era șchioapă, ca Bertha după
accident. Nu știu. De ce nu-i poți spune lui Shell?
Vocea mea ar deprima-o.
Shell îl mîngîie pe Breavman pe obraz.
— Spune-mi și restul poveștii.
7
1 amara avea picioare lungi, Dumnezeu știe cît de lungi erau. La ședințe folosea cîte trei scaune. Avea păr inelat și negru. Breavman alegea o șuviță și încerca să o urmărească din privire pînă se pierdea pe umeri, printre celelalte. Iși simțea atunci ochii de parcă ar fi intrat într-o cămară plină cu plase de păianjeni și fără pic de
praf.
Breavman și Krantz se îmbrăcau în costume
speciale pentru vînătoarea de comuniste. Cos-tume închise la culoare, cu vesta încheiată pînă
sus, mănuși și umbrelă.
Luau parte la toate ședințele Clubului Comunist. Adoptau o poză imperială printre membrii descheiați la cămașă care la amiază își molfăiau sandvișurile scoase din pungi de hîrtie.
în timpul unui discurs plicticos despre răz-boiul bacteriologic american, Krantz a șoptit:
92

— Breavman, de ce sînt așa de urîte pungile maro cu pîine albă în ele ?
— Mă bucur că întrebi, Krantz. Nu sînt nimic altceva decît publicitate pentru slăbiciunile tru-pești. Dacă un drogat și-ar purta acul hipodermic la rever, ai fi la fel de dezgustat. o pungă umflată de mîncare e ca un mtestin scos la vedere. Numai bolșevicii sînt în stare să-și poarte sistemnl diges-tiv la butonieră!
— Suficient, Breavman. Credeam că știi.
— Uită-te la ea, Krantz!
Tamara tocmai își trăgea încă nn scaun pentru misterioasele ei gambe. în aceeași secundă, pre-ședintele l-a întrerupt pe vorbitor și a arătat cu ciocănelul de lemn înspre ei.
— Ãia doi șmecheri de-acolo, dacă nu vă țineți gura, zburați afară.
S-au ridicat ca să își ceară politicos scuze.
— Stați jos, stați jos și țineți-vă gura. Coreea se umpluse de insecte americane. Aveau bombe cu țînțari anofeli.
—Acum aș avea eu niște întrebări, Krantz. Ce se întîmplă oare sub cămășile și fustele astea rustice pe care le poartă? Cît de sus îi ajung picioarele ? Ce se întîmplă cu încheieturile mîini-lor ei cînd intră în mîneci ? Unde îi încep sînii ?
—De asta te afli aici, Breavman. Fusese coleg de liceu cu Tamara, dar pe vre-mea aceea nu o observase, fiindcă era grasă. Aveau același drum spre școală, dar n-o obser-vase niciodată. Pofta îi dresase ochii să nu vadă ce nu era de sărutat.
Acum era înaltă și zveltă. Buza de jos, de o rotunjime perfectă, i se răsfrîngea peste propria-i umbră fină. Avea însă mișcări greoaie, de parcă
membrele ei și-ar fi adus încă aminte cu amărăciune de masele de carne.
—Știi care e unul din motivele principale
pentru care o vreau?
— Știu motivul principal.
—Grcșești, Krantz. E flindcă locuiește la o stradă de mine. Imi aparține din același motiv din care îmi aparține și parcul.
— Ești bolnav, băiete.
După un minut, Krantz a adăugat:
— Oamenii ăștia au pe jumătate dreptate în ceea ce te privește, Breavman. Ești un imperia-
list al sentimentelor.
— Te-ai gîndit mult, nu ?
— Mi-a luat o vreme.
— E bună.
Și-au strîns solemn mîinile. Au făcut schimb de umbrele. Și-au potrivit unul altuia cravata. Breavman l-a sărutat pe Krantz pe amîndoi obrajii ca un general francez care împarte
decorații.
Președintele a intervenit cu bătăi de ciocănel.
— Afară! Nu ne interesează circul. Dați-vă în spectacol pe muntele vostru!
„Muntele" însemna Westmount. S-au hotărît să-i accepte sfatul. Au încercat să repete un număr de step în pavilionul din parc, bucurîn-du-se de propria lor trăsneală. Breavman uita pașii de fiecare dată, dar îi plăcea să-și învîrtă
umbrela.
— Știi de ce sînt îndrăgostit de comuniste ?
— Știu, Breavman.
—lar greșești. E pentru că le lipsește cre-
dința în lume.
Ședeau pe zidul de piatră, cu spatele la oraș
și la fluviu.
94

— Curînd, Krantz, foarte curînd o să fiu în aceeași cameră cu ea. o să fim într-o cameră. Vom avea o cameră împrejur.
—La revedere, Breavman, am de învățat. Krantz locuia nu departe. Vorbea serios și chiar a plecat. Se întîmpla pentru prima oară să...
— Hei! i-a strigat Breavman. Ai întrerupt dialogul.
Era deja departe.
8
—.Nu-ți dai seama, Tamara, nu vezi că în orice luptă ambele tabere, dar ambele tabere folosesc arme biologice?
Se plimba cu ea în parcul din spatele casei și îi vorbea despre taina conflictelor și despre obiceiurile nocturne ale carașilor aurii și despre poeții care sînt legiuitorii din umbră ai lumii.
Pe urmă erau într-o cameră și o dezbrăca. Nu-și credea mîinilor. o surpriză ca atunci cînd ambalajul de hîrtie argintie al unui triunghi de brînză Gruyere se desface fară să se rupă.
Pe urmă ea a zis nu și și-a strîns hainele la piept.
Breavman s-a simțit ca un arheolog care vede că vîntul aduce nisipul înapoi. își punea sutienul la loc și el a ajutat-o să și-l încheie numai ca să-i demonstreze că nu e obsedat.
Pe urmă a întrebat de patru ori de ce.
După care s-a dus la fereastră.
Spune-i că o iubești, Breavman. Asta vrea să audă. S-a apropiat de ea și a mîngîiat-o pe spate.
Apoi își facea de lucru prin partea de jos a spatelui ei.
95
Spune te iubesc. Acum. Unu-doi-trei și. Iși strecura din cînd în cînd degetul pe sub
elastic.
își încrucișase gleznele și părea să-și strîngă
pulpele într-un fel de plăcere numai a ei. lar lui gestul acesta i-a dat fiori.
Pe urmă s-a aruncat între coapsele ei care eraujilave și moi. Carnea făcea valuri. Și-a folo-sit dinții. Nu știa dacă umezeala e sînge sau salivă sau balsamul ei parfumat.
Pe urmă vocile crispate straniu s-au destins în șoapte gîfiite, precipitate de parcă timpul prea scurt ar fi amenințat să li se întoarcă împotrivă, aducînd poliție și părinți la gaura cheii.
— Să-mi pun ceva.
— Mi-e teamă că sînt foarte strîmtă.
—E minunat că ești strîmtă.
Cine era ea, cine era stăpînul trupului ei?
—Vezi, sînt strîmtă.
— 0, da.
Autoelogii ca o ninsoare lentă de confetti îi învăluiau gîndurilc cu somn, dar cineva a zis:
— Spune-mi un poem.
— Lasă-mă să mă uit la tine mai întîi.
—Lasă-mă și pe mine să mă uit la tine. După care a condus-o acasă. Era chiar ora lui
personală din zori. Soarele amenința de la est.
Băieții cu ziare șchiopătau sub greutatea sacilor
cenușii. Trotuarele arătau ca noi.
Pe urmă i-a prins ambele mîini în mîinile lui
și i-a spus cu sinceră recunoștință:
— Mulțumesc, Tamara.
După care ea l-a pălmuit cu mîna în care
avea cheia.
—Sună groaznic. Parcă te-aș fi lăsat să-mi iei ceva. Parcă ai fi obținut ceva de la mine.
96

A plîns cîteva secunde cît a durat pînă cînd un firicel de sînge a desenat o linie pe obraz.
După care s-au îmbrățișat ca să dreagă lucrurile.
După ce a intrat, și-a apăsat buzele pe feres-truica ușii și s-au sărutat prin geam. Voia ca ea să plece prima și ea voia ca el să plece primul. lar el spera că arată bine și din spate.
Uitați-vă la mine! în drum spre casă triumfa, proaspăt intrat în lumea adulților. De ce nu se trezeau toți ca să-l întîmpine cu urale de la ferestre ? Ritualul acesta de iubire și înșelătorie nu merita admirația? Și-a inspectat parcul, a stat în vîrful colinei și a privit peste oraș, către fluviul cenușiu. Era în sfirșit de-al lor, din lumea celor care dormeau în casele mari din jur, din lumea bărbaților care merg la lucru, din lumea orașului, a comerțului.
N-avea chef să se ducă la culcare, așa că a dat cu pietre în fereastra lui Krantz.
— Fură o mașină, Krantz. E ora supei chi-nezești.
Breavman i-a povestit totul în trei minute și pe urmă Krantz a condus și Breavman a tăcut. Și-a sprijinit capul de fereastra mașinii sperînd că e răcoroasă, dar nu era.
— Știu de ce ești deprimat. Fiindcă mi-ai spus.
— Da. o dublă profanare.
Ba chiar mai rău. Și-ar fi dorit să o iubească, ar fi fost atît de frumos să o iubească și să i-o spună, nu o dată sau de cinci ori, ci iar și iar, fiindcă știa că avea să fie cu ea multă vreme prin multe camere.
Și cum e la urma urmei cu camerele, nu arată fiecare la fel, doar știuse cum avea să fie, nu sînt la fel toate cele prin care au trecut, orice loc
97
unde o femeie se oferă, chiar și o pădure e o cameră cu pereți de sticlă, nu e cum fusese cu Lisa sub pat sau cînd se jucau de-a Soldatul și Tîrfa, nu era așa, pînă și felul în care pîndeau zgomotele care anunțau vreun pericol?
Șase ani Tnai tîrziu avea să-i mai povestească o dată întîmplarea lui Shell, dar fără să o pro-faneze. o dată, cînd plecase pentru scurtă vreme de lîngă ea, i-a scris:
„Dacă Sfintul Ilie sau Apollo și-ar trage carul la ușa mea sau dacă ar veni să mă ia vreun vehicul ceresc, cred că mi-aș găsi imediat locul și, în timpul zborului, m-ar delecta familiaritatea cu care aș recunoaște toți norii și misterele pe lîngă care trecem".
9
1 amara și Breavman au închiriat o cameră în East End. Părinților le-au spus că se duc în vizită la niște prieteni din provincie.
—Sînt obișnuită să stau singură, i-a spus
mama.
In ultima dimineață, stăteau strînși unul într-altul la fereastra îngustă și înaltă și se uitau
în stradă.
Deșteptătoarele începeau să sune. Lăzi de gunoi pline străjuiau trotuarul murdar. Pisicile alergau printre ele.
— N-o să-ți vină să crezi, Tamara, dar într-o vreme aș fi putut să îngheț locului oricare dintre piscile astea.
— Pisici înghețate, ce lucru util.
— Acum nu-mi mai e atît de ușor să fac lucru-rile să se întîmple. Mi se întîmplă mai degrabă
98

ele mie. Nici pe tine n-am reușit să te hipnotizez noaptea trecută.
— Ești un neisprăvit, Larry, dar eu tot sînt nebună după coaiele tale. Mmmmm.
— Mă dor buzele de atîta sărutat.
— Și pe mine.
S-au sărutat domol și pe urmă ea i-a atins buzele cu degetele. Era adesea foarte tandră și el era de fiecare dată surprins, fiindcă o făcea fără să i-o ceară.
Aproape că nu ieșiseră din pat în ultimele cinci zile. Aerul din cameră mirosea a aștemut, deși fereastra era larg deschisă. Clădirile în lumina zorilor îl umpleau de nostalgie și a înțe-les din ce cauză abia cînd și-a dat seama că aveau exact culoarea tenișilor vechi.
Și-a frecat umărul de bărbia lui ca să-i simtă țepii. El i-a privit fața. închisese ochii și se bucura de adierea dimineții pe pleoape.
—Frig?
— Dacă stai, nu.
— Foame ?
—Nu mai vreau anșoa și altceva n-avem.
— N-ar fi trebuit să luăm ceva așa de scump. Nu se prea potrivește cu camera, nu?
— Nici noi, a spus ea. Probabil că toată lumea din casă se scoală și se duce la muncă.
— Și uită-te la noi: refugiați din Westmount. Þi-ai trădat moștenirea socialistă.
—Poți să spui ce vrei dacă mă lași să te miros.
Þigările erau mototolite. A îndreptat una și i-a aprins-o. Tamara a suflat un nor de fum în aerul dimineții.
— Să fumezi dezbrăcat e atît de... voluptuos.
Cuvîntul a înfiorat-o. A sărutat-o pe ceafă și au continuat să urmărească alene strada de la
geam.
—Frig?
—Aș sta așa un an.
—Asta se cheamă căsătorie.
—Nu te alarma.
S-a întîmplat apoi un lucru important. La intrarea casei de vizavi, au văzut un bătrîn cu o manta largă de ploaie, lipit de ușă de parcă
ar fi încercat să se ascundă.
S-au hotărît să-l urmărească într-o doară, ca
să vade ce face.
S-a aplecat în față, s-a uitat în stînga și în dreapta, s-a convins că strada e pustie, și-a strîns mantaua ca pe o capă și a ieșit pe trotuar.
Tamara și-a scuturat țigara afară, un mic cilindru de cenușă a plutit ca un fulg și s-a dezintegrat într-o adiere de vînt. Breavman a înregistrat măruntul gest.
—Trupul tău e insuportabil de frumos. A zîmbit și și-a lăsat capul pe umărul lui. Bătrînul înfășurat în manta a îngenuncheat, s-a uitat sub ima din mașinile parcate. S-a ridicat, și-a scuturat praful de pe genunchi și s-a uitat
înjur.
Vîntul adia prin părul Tamarei, desprindea și
flutura cîte o șuviță. Și-a strecurat mîna afară și a aruncat țigara cu un bobîmac, a aruncat-o și el în același timp. Au căzut ca doi mici para-
șutiști fără noroc.
Atunci, ca și cum mucurile de țigară ar fi fost un semnal, lucrurile au început să se precipite.
Soarele s-a coagulat brusc între două clădiri, întunecînd șarada de homuri.
100

Un ins s-a suit într-o mașină, a pomit motorul și a plecat.
o pisică a apărut și s-a prelins prin fața bătrî-nului, țanțoșă, slabă și musculoasă. Bătrînul s-a repezit după ea într-o învălmășeală de falduri. Pisica a schimbat fără efort direcția și a alunecat tiptil pe o scară spre subsol. Bătrînul a icnit și s-a luat după ea, s-a aplecat, a dat greș, a urcat înapoi pe stradă cu mîna goală.
îl urmăriseră într-o doară, așa cum te uiți la apă, dar acum deveniseră atenți.
—Ai piele de găină, Tamara.
Și-a prins o șuviță de păr care flutura în vînt. Breavman a privit atent dansul degetelor. Și le amintea atingîndu-i diverse părți ale trupului.
I-a trecut prin minte că s-ar fi lăsat bucuros condamnat să retrăiască la nesfirșit acel moment, pentru tot restul vieții. Tamara, goală, tînără, potrivindu-și o șuviță de păr. Soarele încurcat printe antene și homuri. Briza dimineții gonind ceața de pe munte. Un bătrîn misterios al cărui mister nu-l interesa. De ce să mai caute alte viziuni ?
Nu putea face lucrurile să se întîmple.
Jos, în stradă, bătrînul era întins pe burtă sub bara unei mașini și încerca să prindă altă pisică, pe care reușise să o înghesuie între roată și bordură. Dădea din picioare enervat și încerca s-o prindă de labele din spate, dar pisica îl zgîria și îl mușca. în cele din urmă, a reușit. A tras animalul afară din umbră și l-a ridicat deasupra capului.
Pisica se zbătea și se răsucea ca un stindard în furtună.
— Dumnezeule, a spus Tamara, ce face cu ea ? Au uitat unul de altul și s-au aplecat în afară.
Pisica se zbătea și bătrînul și-a băgat bărbia în piept și s-a dezecbilibrat, încercînd să-și apere fața de labele care se agitau disperate. Și-a recă-pătat echilibrul. A ridicat animalul ca pe un topor și l-a izbit de trotuar. Zgomotul capului zdrobit s-a auzit pînă la ei. Animalul se zvîrcolea ca un pește pe uscat.
Tamara și-a întors capul să nu vadă.
— Ce face acum ? a vrut să i se spună.
— o pune într-o pungă.
Pisica zvîcnea încă, bătrînul îngenunchease lîngă ea și scosese o pungă de hîrtie din manta. încerca să bage pisica în ea.
— Mi-e greață, a spus Tamara. Nu poți să faci
ceva?
Și-a ascuns fața la pieptul lui- Breavman nu
se gîndise că ar putea interveni.
—Hei, tu!
Bătrînul a ridicat brusc capul.
—Oui! Toi!
Bătrînul a încremenit. S-a uitat înapoi la pisică. li tremurau mîinile de nehotărîre. A luat-o la fugă pe stradă, tușind și cu mîinile goale.
Tamara a icnit, a zis „mi se face rău", s-a repezit la chiuvetă și a vomitat.
Breavman a ajutat-o apoi să se întindă în pat.
—Anșoa, a zis ea.
—Tremuri. închid geamul.
— Stai lîngă mine.
Trupul i se muiase, ca și cum ar fi suferit o înfrîngere. Breavman s-a speriat.
—Poate că n-ar fl trebuit să-l alungăm, a spus el.
— Cum adică ?
—Probabil că era lihnit de foame.
—Avea de gînd s-o mănînce?
102

— Păi, noi ne-am apărat gusturile delicate. L-a strîns în brațe. Nu era genul de îmbră-
țișare pe care și-o dorea. Nu era ceva camal, era
doar durere.
— N-am dormit cine știe ce. încearcă să dormi puțin.
— Dormi și tu ?
— Da. Sîntem obosiți amîndoi.
Lumea dimineții se îndepărtase de ei, zgo-motele surde și inegale ale străzii rămăseseră în spatele ferestrei închise, departe ca istoria. Erau doi oameni într-o încăpere și nu aveau nimic de privit.
A mîngîiat-o pe păr și i-a închis pleoapele. Și-a amintit de migala vîntului care îi desfacea și îi flutura șuvițele. o săptămînă înseamnă mnltă vreme.
Buzele ei tremurau.
— Lawrence ?
Știu ce ai să spui și știu ce am să spun și știu ce ai să spui...
— Nu fi supărat.
—Nu.
— Te iubesc, a spus simplu. o să aștept aici.
—Nu trebuie să spui nimic, a adăugat.
— Mulțumesc.
—Mă săruți?
A sărutat-o ușor pe buze.
— Ești supărat pe mine ?
— Cum adică ? a mințit el.
—Pentru ce am zis. Știu că, într-un fel, te doare.
—Nu, Tamara, mă face să mă simt foarte aproape de tine.
— Mă bucur că ți-am spus.
103
S-a lipit de el, nu ca să-l simtă, doar căutînd căldură și siguranță. A ținut-o strîns, ca pc un copil necăjit, nu ca pe o iubită. In cameră era foarte cald. Breavman avea palmele umede.
Adormise. S-a încredințat că dormea. A ieșit cu grijă din îmbrățișarea ei. De n-ar fi fost atît de frumoasă în somn. Cum putea să fugă de acel
trup?
S-a îmbrăcat hoțește.
Un soare rotund ardea peste casele cenușii. Toate mașinile parcate pe stradă plecaseră. Cîțiva bătrîni cu mături în mînă stăteau cu ochii mijiți printre lăzile de gunoi. Unul dintre ei a încercat să ia cu mătura cadavrul pisicii, nu voia să o atingă.
Fugi, Westmount, fugi.
Simțea nevoia să se îndepărteze de camera încinsă în care nu putea face lucrurile să se întîmple. Ce o apucase să vorbească? Nu putea să lase lucrurile așa ? în haine îi rămăsesc miro-
sul cărnii ei.
Trupul ei era cu el, iar el i-a îngăduit imaginii
să lupte contra fugii lui.
Alerg prin viscolul pulpelor ei, dramatiza el în purpuriu. Coapscle ei umplu strada. Nemăr-ginite ca o ninsoare, grele ca un zepelin uriaș, coapsele ei umede se așază încet peste acoperi-șurile ascuțite și peste balcoanele de lemn. Giruetele îi lasă urme de cocoși și de corăbii în piele. Figurile statuilor de oameni celebri i se
întipăresc adînc...
Pe urmă, s-a gîndit la coapsele acelea anume în încăperea aceea anume. Angajamentul era apăsător, dar gîndul la singurătatea cărnii era și mai rău.
104

Tamara era trează cînd a intrat. Breavman s-a dezbrăcat în grabă și a reînnodat firul de acolo de unde aproape îl pierduse.
— Nu te bucuri că te-ai întors ?
Tamara i-a fost iubită trei ani, pînă cînd el a împlinit douăzeci.
10
A
ln anul trei de colegiu, Breavman a plecat de acasă. El și Krantz au închiriat camere în centru, pe Stanley Street.
Cînd a anunțat-o că avea de-acum să-și petreacă o parte din nopți în oraș, mama lui a părut să accepte vestea calmă.
— Ai nevoie de un prăjitor de pîine, nu ? Avem două.
—Mulțumesc, mamă.
— Și tacîmuri, o să trebuiască tacîmuri.
— Nu prea, n-avem de gînd să gătim cine știe ce...
—Ba o să ai nevoie de multe tacîmuri, Lawrence.
Deschidea un sertar după altul în bucătărie, alegea lucruri și le îngrămădea în fața lui pe masă.
—Mamă, n-am nevoie de tel.
— De unde știi ?
A golit pe masă un sertar de tacîmuri de argint pentru pește. A încercat să tragă sertarul cu mărunțișuri și n-a reușit.
—Mamă, e ridicol.
—la totul.
A urmat-o în living. Acum era deasupra lui, clătinîndu-se în picioare pe un taburet, încercînd
să-și țină echilibrul și să dea jos draperia grea,
cu broderii.
—Ce faci?
— De ce mai am nevoie într-o casă goală ? la
totul!
A împins draperia căzută cu piciorul spre el
și s-a împiedicat în falduri. Breavman s-a repezit să o sprijine. Părea atît de grea.
— Du-te, ce mai am nevoie, ia totul!
— Incetează, mamă, te rog. Urcînd scara, a smuls o miniatură persană montată în catifea și i-a aruncat-o.
—Ai și pereți acolo, nu?
—Mamă, te rog, du-te la culcare. A început să golească dulapul de lenjerie, i-a adunat stive de aștemuturi și de pături la picioare. S-a ridicat pe vîrfuri și a tras afară un teanc de fețe de masă. Una dintre ele s-a desfăcut în cădere și a învăluit-o ca un costum de fantomă. Se zbătea în el. A încercat să o ajute, dar s-a luptat din răsputeri cu el de sub pînza de in. S-a dat așadar înapoi și urmărea lupta, cuprins
încet de un fel de amorteală.
După ce s-a eliberat de sub fața de masă, a întins-o cu grijă pe jos și se tîra dintr-un colț în altul în patru labe, împăturind-o la loc. Avea părul vîlvoi și respira greu.
îi urmărea fiecare mișcare cu intensă și dublă concentrare. o împăturise de cel puțin zece ori în minte, cînd ea a isprăvit și s-a așezat triumfătoare în genunchi lîngă pătratul de un alb imaculat.
106

11
C/asa fusese construită la începutul secolului. Se mai păstraseră cîteva geamuri colorate în ferestre. Pe Stanley Street se instalaseră felinare moderne, fluorescente, care aruncau o lumină galbenă, fantomatică. Filtrată prin sticla victo-riană albastră și verde, lumina de afară dădea un efect intens de lună artificială și pielea femei-lor căpăta o culoare proaspătă, ca în aer liber.
Chitara era întotdeauna la îndemînă. Lemnul de cedru i se așeza răcoros pe burtă. Aroma dinăuntrul chitarei îi amintea de cutiile de țigări ale tatălui lui. Suna extraordinar în miez de noapte. Puritatea muzicii îl lua prin surprindere la acele ore tîrzii și aproape îl convingea că reu-șea să creeze o relație sacramentală între fată, orașul de afară și el însuși.
Breavman și Tamara erau cruzi unul cu altul. Foloseau infidelitatea ca pe o armă care pro-ducea durere și întețea pasiunea. Și reveneau la patul și la lumina stranie din Stanley Street, care părea să le redea inocența trupurilor. Zăceau alături ore în șir, incapabili să se atingă sau să-și vorbească. Uneori reușea ea să-l consoleze, alteori o consola el pe ea. Se foloseau de trupuri, dar și asta devenea din ce în ce mai greu. Se hrăneau unul dintr-altul, măruntaiele comuni-cau ca prin tuburi. Nu înțelegea motivele, erau prea adînci și prea intime pentru el.
își amintește de tăceri groaznice și de plînsete de care nu se putuse apropia. Nu putea face nimic, nici măcar să se îmbrace și să plece. Se ura pe sine, pentru că o rănea și o ura pe ea, pentru că îl sufoca.
107
în dimineața aceea ar fi trebuit să nu se
întoarcă.
îl facea să se simtă neajutorat. Se făceau unul
pe altul să se simtă neajutorați.
Breavman i-a arătat Tamarei însemnări pentru o nuvelă lungă la care lucra. Personajele se numeau Tamara și Lawrence și acțiunea se petre-cea într-o cameră.
— Cîtă pasiune, declamă Tamara. Astă-seară ești iubitul meu înfocat. în seara asta sîntem paznici și fiare, păsări și șerpi, mîzgă și marmură. în seara asta sîntem glorioși și decăzuți, înnobi-lați și striviți, frumoși și respingători. Sudoarea e parfum. Gemetele sînt clopote. N-aș da toate astea nici pe farmecele celei mai frumoase lebede. Cred că în primul rînd de asta am venit spre tine. Cred că de asta i-am părăsit pe ceilalți, sutele care încercau să-mi pună piedici în drumul
către tine.
—Rahat, am spus eu.
S-a desprins din îmbrățișarea mea și s-a suit în picioare pe pat. Mi-am amintit de coapsele coloșilor de piatră, dar n-am spus nimic.
Ea și-a întins brațele în lături și a vestit:
—lisuse al Anzilor!
M-am lăsat în genunchi ca să-i adulmec pubisul.
— Mîntuiește-mă, mîntuiește-mă, măimuță-
ream eu o rugăciune.
— Mîntuiește-mă tu pe mine, a rîs ea, s-a lăsat
să alunece peste mine și s-a oprit, în fine, cu
obrazul pe burta mea.
După ce ne liniștisem, i-am spus ;
—Femeie, ești dezlegată de beteșugul tău. S-a răsucit, a coborît din pat, s-a apropiat de , masă în pași de dans și a aprins lumînarea în sfeșnicul meu mexican de tablă. S-a întors spre
108

pat dansînd în continuare, cu lumina ridicată deasupra capului ca un steag.
— Urmează-mă, monstrul meu, lebăda mea, a scandat ea. Oglinda, eunuc, oglinda! Am rămas în picioare în fața oglinzii.
— Cine ar îndrăzni sa spună că nu sîntem frumoși ?
—Mda.
Vreme de cîteva minute, ne-am privit trupurile. Ea a lăsat sfeșnicul din mînă și ne-am îmbrățișat.
— Viața n-a trecut degeaba pe lîngă noi, a spus ea cu nostalgie prefăcută.
—Oh. Vai. Jale. Lună. Amor.
încercam să fiu amuzant. Speram ca maimu-țăreala noastră sentimentală să îi abată gîndul de la lucruri serioase. Ce se petrecea îmi deve-nise de nesuportat.
M-am așezat pe un scaun lîngă fereastră și ea mi s-a așezat pe genunchi.
— Sîntem amanți, a început ea, ca și cum ar fi enunțat axioma înainte de a începe o demonstra-ție la geometrie. Dacă vreunul dintre cei de-afară s-ar uita în sus, cineva cu ochi foarte ageri ar vedea o femeie goală ținută în brațe de un bărbat gol. Acel cineva s-ar excita imediat, nu-i așa ? Așa cum ne excităm cînd citim descrierea unei scene de sex într-un roman.
La cuvîntul „sex" m-am crispat. Nu există cuvînt mai nepotrivit pentru amanți.
— Și acesta este felul în care se privesc unii pe alții cei mai mulți amanți, a continuat ea,
chiar dacă își împart de multă vreme intimi-tatea.
„Intimitate." încă unul din acele cuuinte. — E o mare greșeală, a spus ea. Fiorul lucru-rilor interzise, fiorul neascultării se epuizează
109
repede și amanții se plictisesc curînd unul de altul. Identitatea lor sexuală se șterge treptat și
sftrșește prin a se pierde de tot.
— Și care e alternativa ? începea să mă prindă.
—Să faci un lucru pasionant din ceea ce e îngăduit. lubitul trebuie să își cunoască la per-fecție iubita. Trebuie să-i știe fiecare gest: felul în care i se mișcă fundul cînd merge, direcția fiecărui cutremur delicat, cînd își saltă pieptul, felul în care coapsele i se întind ca lava cînd se așază. Trebuie să-i cunoască mica încordare înainte de orgasm, fiecare petic de păr, blond și negru, traseul porilor de pe nas, harta vaselor de sînge din ochi. Trebuie să o cunoască atît de desăvîrșit încît ea să devină, de fapt, propria lui creație. îi va modela forma membrelor, li va dis-tila parfumul. E singurul fel de iubire sexuală care are succes : iubirea creatorului pentru opera sa. Cu alte cuvinte, iubirea de sine însuși a creato-rului. lubirea aceasta nu se poate schimba.
Pe măsură ce vorbea, vocea îi devenea tot mai agitată. Spusese ultimele cuuinte într-un fel de delir. încetasem să o mai mîngîi: vocabularul ei
clinic mă îngrețoșa.
— Ce e? De ce nu mă mai ții în brațe ?
—De ce trebuie să faci asta de fiecare dată ? Tocmai am făcut dragoste cu tine. Nu ajunge ? Trebuie să faci o operație, o autopsie ? Sexual, intimitate, distila... Doamne Dumnezp.ule, doar nu vrei să știu totul pe dinafară. Vreau cîte o surpriză din cînd în cînd. Unde te duci ?
S-a ridicat în picioare în fața mea. Lumina lumîndrii îi accentua desenul buzelor acum schi-
monosit de furie.
— Surpriză ? Ești un prost! La fel de prost ca
duzina de alți bărbați pe care i-am avut. Care
110

voiau sd facd dragoste pe întuneric, în tăcere, cu ochii închiși și cu urechile astupate. Bărbați care s-au plictisit de mine și eu de ei. Și tu sari în sus, fiindcă pentru noi îmi doresc altceva. Pentru tine, masturbarea și creația sînt totuna. Dar e o diferență. N-ai înțeles o vorbă din ce am zis.
—Prostii, am strigat. Prostii, prostăticii! Am bolborosit și mi-am acoperit fața cu mîinile. Cum ajunsesem în camera asta ?
— Vorbim aiurea, a spus ea. Furia îi trecuse.
— De ce nu m-ai lăsat să te țin pur și simplu în brațe ?
—Ah, nu pricepi nimic, s-a răstit ea. Unde îmi sînt lucrurile ?
Cu mintea golită, amorțit, o priueam îmbră-cîndu-se. Și-a acoperit carnea bucată cu bucată, în vreme ce amorțeala din mine se întindea pînă imi ajunse la gîtlej ca o undă de eter. Aueam senzația că pielea mi se dizolvă și se topește în aerul din încăpere.
S-a indreptat spre ușă. Așteptam zgomotul mecanismului. Dar a rămas o clipă cu mîna pe clanță.
—Rămîi. Te rog.
S-a repezit spre mine și ne-am îmbrățișat. Era ciudată senzația hainelor ei pe trupul meu gol. Lacrimile ei mi-au udat obrazul și gîtul.
—Nu avem timp să ne chinuim unul pe altul, a șoptit ea.
—Nu plînge.
— N-o să ne plictisim niciodată unul de celă-lalt.
în vreme ce ea suferea, eu mi-am recîștigat stăpînirea de sine. Am observat adesea în viață că îmi pot recăpăta cumpătul numai dacă sînt confruntat cu emoțiile puternice ale altora.
111
Suferința ei m-a repus pe picioare, m-a făcut să mă simt bărbat și capabil de compasiune.
Am condus-o către pat.
—Ești frumoasă, i-am spus. Ai să fii întot-
deauna frumoasă.
Curînd, a adormit în brațele mele. Trupul ei
părea mai greu ca de obicei. Suferința părea să îl îngreuneze și să îl umfle. Am visat că un băr-bat care plîngea mi-a aruncat o pelerină uriașă pe umeri din goana unei trăsuri.
Dimineața, plecase ca de obicei, înainte să mă
trezesc.
Tamara a citit atentă.
— Dar eu nu vorbesc așa, a spus cu blîndețe.
—Nici eu.
Actul scrisului se încheiase în clipa în care Breavman îi dăduse manuscrisul. Nu îi mai apar-
ținea.
— Ba da, Larry. Ambele personaje vorbesc ca
tine.
—Foarte bine, vorbesc ca amîndouă perso-
najele.
—Te rog, nu te supăra. încerc să înțeleg de
ce ai scris-o.
Stăteau întinși în eterna încăpere de pe
Stanley Street. Peste drum, lumina fluorescentă
a felinarelor părea selenară.
— Nu mă interesează de ce am scris. Am scris
și gata.
—Si mi-ai dat-o mie.
—Da.
—De ce? Știai că o să mă doară.
—Ar trebui să te intereseze ce fac.
—0, L&rry, stii bine că mă interesează.
—Ei, de asta ți-am ăat-o.
— Se pare că nu putem vorbi.
112

— Ce vrei să auzi ?
— Nimic.
Tăcerea începuse. Patul devenise o închisoare înconjurată de fire electrice. Nu putea să se ridice și nici măcar să se miște. II obseda ideea că locul lui era acolo, în patul acela, înfășurat în tăcere. Asta merita, de atîta era în stare.
Și-a spus că ar trebui doar să-și descleșteze gura și să vorbească. Simplu. Să spună cuvinte. Să rupă tăcerea cu indiferent ce remarcă. Să vorbească despre poveste. De-ar fi putut numai să atace tăcerea. Pe urmă, ar fi putut să facă dragoste cu căldură, cu prietenie, și ar fi putut sta de vorbă ca doi străini pînă în zori.
—Ai vrut să îmi spui cu asta că vrei să ter-minăm ?
A făcut o încercare curajoasă. Trebuie să-i răspund. Am să-i spun că am vrut să-i pun iubirea la încercare cu puțin venin. o să spună:
„Ah, exact asta voiam să aud" și o să mă îmbră-țișeze ca să-mi arate că veninul a dat greș.
Tot ce am de făcut e să-mi descleștez dinții, să-mi pun încheietura maxilarului în funcțiune, să-mi strunesc corzile vocale. E de ajuns o singură vorbă împlîntată în tăcere ca să despice liniștea.
— încearcă să spui ceva, Larry. Știu că e greu. Orice zgomot, Breavman, orice zgomot, orice zgomot, orice zgomot.
Folosindu-și mintea ca pe o macara, și-a ridi-cat mîna grea de douăzeci de tone și a lăsat-o pe sînul ei. Și-a dirijat degetele printre butoniere. Pielea ei i-a încălzit vîrfurile degetelor. o iubea, pentru că era caldă.
—Hai, vino-ncoace, a spus ea. S-au dezbrăcat în fugă. El a încercat să-și răscumpere tăcerea cu dinții și cu limba. Ea a
113
trebuit să-i împingă blînd capul de pe sîn și el i-a elogiat coapsele cu o conversație de gemete.
—Te rog să spui ceva de data asta. Știa că, dacă o atinge, are să-i găsească obra-zul ud de lacrimi. Stătea nemișcat. i se părea că n-ar fi vrut să se mai miște vreodată. Ar fi fost gata să stea așa, inert, zile întregi.
A vrut să-l atingă și mișcarea ei l-a eliberat ca pe un arc. Nu l-a oprit de data asta. S-a resemnat cu amorteala lui. Spunea cu trupul tot
ce ar fi putut spune.
Au rămas întinși în tăcere.
— Þi-e bine ? a întrebat-o și dintr-o dată vorbea
fără să se mai poată opri.
Și-a recapitulat toate planurile de glorie obscură și au rîs împreună. I-a spus poezii și au căzut de acord că avea să fie celebru. L-a com-pătimit pentru curaj cînd a descris demonii pe
care-i purta pe umeri.
—Plecați de-aici, necuraților. L-a sărutat pe
ceafă.
— Și pe burtă sînt cîțiva. După o vreme, Tamara a adormit. El tocmai asta încercase, vorbind: să nu o lase să adoarmă. în somn, părea să-l părăsească. Se întîmpla mereu, tocmai cînd el se simțea mai treaz. Se simțea gata să facă declarații nemuritoare.
Mîna ei i se odihnea pe braț ca zăpada pe o frunză, gata să alunece la prima mișcare.
Stătea culcat lîngă ea, urmărit în insomnie de viziuni ale infmitului. Se gîndea la deșerturi atît de uriașe încît nici un popor ales n-ar fi putut să le străbată. Număra fire de nisip în loc de oi, știind că o să-i ia o veșnicie. își imagina că privește din avion lanuri de grîu atît de înalte
114

încît nu se știa în ce parte se îndoaie spicele în vînt. Teritorii arctice măsurate în urme de sanie. Distanțe pe care nu avea să le străbată nicio-dată, fiindcă nu avea să poată abandona acest pat.
12
-Dreavman și Krantz obșnuiau încă să se plimbe cu mașina nopți întregi. Ascultau muzică pop la posturile locale sau clasici la cele din Statele Unite. o luau spre nord, spre munți, sau la est, spre suburbii.
Breavman își imagina că vede mașina de sus. o alice neagră șuierînd peste fața pămîntului. La fel de liberă și poate la fel de sortită pieirii ca un meteorit.
Zburau pe lîngă cîmpuri de zăpadă albastră. Fișia de lumină aruncată de lună fugea pe crusta de zăpadă ca pe o întindere de apă vălurită. Incălzirea era dată la maximum. Nu trebuiau să fie nicăieri dimineața, aveau doar cursuri și asta nu conta. Deasupra zăpezii totul era negru — copaci, barăci, sate întregi.
Viteza îi dezlega de orice. Puteau să guste cîte puțin din toate. Treceau ca fulgerul pe lîngă copaci care avuseseră nevoie de o sută de ani ca să crească. Goneau prin sate în care oamenii trăiau toată viața. Știau că e un pămînt vechi, că munții sînt cei mai vechi din lume. Depășeau toate astea cu optzeci de mile pe oră.
Era o umbră de dispreț în viteza lor, de dis-preț pentru veșniciile de care avuseseră nevoie munții ca să se tocească, pentru generațiile mus-culoase care desțeleniseră pămînturile, pentru
115
munca investită în șoseaua pe care goneau. Erau conștienți de disprețul acesta. Barbarii vor fi călărit cu același sentiment pe drumurile construite de romani. Avem puterea acum. Ce
contează ce-a fost înainte?
Și era o umbră de teamă în viteza lor. In
orașul pe care îl lăsaseră în urmă, familiile lor creșteau ca vița-de-vie. lubitele răspîndeau o tris-tețe care nu mai era poetică, ci de-a dreptul claustrofobă. Din spectrul minunatelor posibili-tăți, comunitatea adultă u forța să aleagă una oarecare. Fugeau de majorat, de adevărata Bar-Mițva, de adevărata inițiere, de adevărata și perversa circumcizie pe care societatea ame-nința să le-o aplice cu ajutorul interdicțiilor și al
unei rutine plicticoase.
Vorbeau frumos cu franțuzoaicele pe care le
întîlneau prin restaurantele unde opreau. Erau atît de patetice, cu fragilitatea și cu dinții lor falși. Douăzeci de mile mai încolo le uitaseră deja. Ce faceau oare după tejghelele furniruite ?
Visau la neonul Montrealului?
Șoseaua era pustie. Doar ei treceau pe acolo în fuga lor și asta le adîncea prietenia. Pe Breavman îl exalta. A spus: „Krantz, tot ce-o să mai g&sească după noi o să fie o dîră de ulei în garaj, și încă fără curcubeu". Krantz tăcea de o vreme, dar Breavman era sigur că gîndesc la fel. Toți cunoscuții și toți cei care îi iubeau dormeau undeva departe în urmă. Dacă la radio se dădea rock'n'roll, înțelegeau nostalgia, dacă era
Hăndel, înțelegeau maiestatea.
într-un anumit moment, în timpul escapa-delor, Breavman obișnuia să-și facă sieși o propunere care suna cam așa: „Breavman, în această cea mai bună dintre lumi, ai șansa de a
116

alege între multe experiențe diferite. Sînt nenumărate poeme pe care ai să le scrii și pentru care ai să primești laude și multe zile de dis-perare în care n-ai să poți scrie un rînd. Or să fie nenumărate pizde în care ai să te odihnești, trupuri de diferite culori pe care ai să le săruți, ai să-ntîlnești orgasme felurite și or să fie multe nopți în care ai să-ți pui pofta în cui, amărît și singur. Or să fie multe culmi de emoție, apusuri superbe, revelații înălțătoare, chinuri ale crea-ției și multe podișuri ucigătoare de indiferență în care nici măcar propria disperare n-are să îți mai aparțină. Ai să ai mîini bune la jocul puterii, pe care ai să le poți juca necruțător sau cu mări-nirnie, și or să fie multe ceruri fară capăt sub care ai să te întinzi, mîndru de umilința ta, și multe galere la care ai să tragi sufocat de sclavie. Asta e ce te așteaptă. Și acum, Breavman, iată care e propunerea. Să ne imaginăm că ai putea să îți petreci restul vieții exact ca acum, în mașina asta care te hurducă pe drumuri de țară, exact la acest punct, lîngă exact aceste borne albe, pe lîngă care să treci pentru veșnicie cu optzeci de mile pe oră, cu șlagărul ăsta de dragoste nefe-ricită în auz, sub cerul ăsta cu exact aceste stele și acești nori, cu mintea fixată pe exact această secțiune prin memoria ta - ce ai alege ? Cincizeci și de ani de mers cu mașina sau cincizeci de ani și mai bine de succes și eșec?"
Și Breavman nu ezita o secundă în alegere. De-ar ține-o tot așa. Cu aceeași viteză. Pe această zăpadă. De-ar fi să nu mă îndepărtez niciodată de prietenul meu. Să nu-și găsească fiecare dintre noi altceva de făcut. Să nu ne judecăm niciodată unul pe celălalt. Fie ca lnna
117
să se oprească de partea asta a șoselei. Să rămînă fetele o umbră blondă în amintire, ca haloul din jurul lunii sau ca aureola de neon a orașului. Fie să o țină tot așa chitara electrică, vibrînd pe declarația:
Cînd mi-am pierdut iubita Mi-am pierdut și mințile"
De-ar rămîne lumina dinaintea răsăritului pe creasta dealurilor. De-ar fi copacii veșnic desfrun-ziți. De-ar rămîne orașele negre într-un somn nesfirșit, ca iubitul Lesbiei. Fie să rămînă veșnic îngenuncheați la rugăciunea în latină de la patru dimineața călugării din mînăstirile pe jumătate terminate. Fie să rămînă și Pat Boone în vîrful topurilor și să le cînte tuturor schimburilor de noapte:
Am s-o întreb pe țigancă ce soartă mă așteaptă.
Fie ca zăpada să acopere cu veșnică demni-tate cimitirele de mașini de pe drumul spre Ayer's Cliff. Chioșcurile vînzătorilor de mere lustruite și de cidru să nu se mai deschidă.
Dar să-mi păstrez amintirile despre livezl. Să-mi păstrez fracțiunea de secundă de fantezii și de amintiri, așezate în straturi ca un eșantion geologic. Și Cadillac-ul sau VW-ul să meargă lin ca pe apă, să meargă ca o torpilă, să explodeze. Fie ca șlagărul să amîne veșnic reclama.
Vd spun eu, oameni buni, că vestea nu-i a bună.
Veștile-s grozave. Vestea-i cam rea, dar o aduce-un cîntec, așa că nu-i belea. Pat îmi scrie toate poemele. Versurile îl leagă de milioane de
118

oameni. N-am nimic de adăugat. A distilat tristeța și a înnobilat-o în camera cu ecou. N-am nevoie de mașina de scris. Nu e tocmai ce mi-am adus aminte că am uitat să pun în valiză. Nici de creioane, de pixuri, de carnet. Nu vreau nici măcar să desencz pe parbrizul aburit. Pot să compun epopei cît ține drumul spre insula Baffin, dar n-am nevoie să le și scriu. Pat, mi-ai furat slujba, dar ești băiat bun, succes american de modă veche, cîștigător naiv, așa că e în regulă. Băieții de la PR m-au convins că ești modest. Nu pot să ți-o iau în nume de rău. Doar o singură obiecție am: fii mai disperat, încearcă să pui mai multă patimă, altminteri, o să trebuiască să te înlocuim cu un negru:
Ea spune că m-a părăsit iubita și că m-a lăsat de tot.
Nu lăsa chitarele să-și încetinească ritmul ca niște roți de locomotivă. Mu-i da voie omului de la CKVL să-mi spună ce-am ascultat. Dulci sunete, nu mă respingeți. Cuvintele să curgă ca peisajul pe lîngă care trecem.
...lăsat de tot
OK, fie să dăinuie măcar ultima silabă. Asta este fracțiunea de secundă pentru care am renun-țat la toate posturile de președinte. Stîlpii de telefon și vîntul care agită sîrmelejoacă foarfeca. Nămeții se dau la o parte ca Marea Roșie de-a stînga și de-a dreapta aripilor mașinii. Nu ne așteaptă și nu ne simte nimeni lipsa. Ne-am băgat toți banii în rezervor și sîntem grași ca niște cănule în Sahara. Zumzetul motorului, coparii, luna cu lumina ei peste cîmpiile de zăpadă,
119
acordurile împiedicate și resemnate ale cîntecnlui - totul e perfect aranjat pentru a fi congelat, pentru vitrina eternă din muzeul cosmic.
...de tot
Adio, domnule, iubită doamnă, rabi, doctore. Adio. Nu vă uitați valiza cu mostrele de aven-tură. Eu și prietenul meu o să rămînem aici, de partea asta a limitei de viteză. Nu-i așa, Krantz, nu-i așa, Krantz, nu-i așa, Krantz?
—Vrei să oprim să mîncăm un hamburger? spune Krantz ca și cum ar fi meditat la o pro-blemă abstractă.
—Acum sau zilele astea?
13
.Oreavman și Tamara erau albi. Pe plajă, toți ceilalți erau deja ca dupăo vară lungă. Krantz avea culoarea bronzului.
— Mă simt de două ori goală, a spus Tamara, de parcă mi-am scos și un strat de piele o dată cu hainele. Aș vrea să se dezbrace și ei.
Se odihneau pe nisipul fierbinte, în timp ce Krantz supraveghea „înotul în grup". Stătea într-un foișor alb de lemn, cu megafonul într-o mînă și cu fluierul în cealaltă.
Apa se făcuse argintie de la vînzoleala de trupuri. Fluierul a tăiat țipetele și rîsetul, pe plajă s-a făcut brusc liniște. Copiii s-au luat doi cîte doi de mînă și la comanda lui își ridicau mîinile împreunate din apă cînd le venea rîndul.
Apoi instructorii postați de-a lungul docului au strigat: „Control!" o sută cincizeci de copii
120

au rămas nemișcați. După apelul de siguranță, Krantz a fluierat din nou și hărmălaia s-a reluat.
Krantz, în chip de garant al disciplinei:
Breavman era surprins. Știa că lucrase multe veri ca instructor, dar și-l imaginase (acum, că se gîndea) mai degrabă ca pe unul dintre copii, cel mai grozav dintre ei, să zicem, care inventa tot felul de minuni noctume, sau primul într-un joc de orientare prin pădure.
Cînd colo, uite-l, stăpînul plajei, bronzat și cu ochii mijiți, autoritar. Copiii și apa îi dădeau ascultare. Așa cum oprea și pomea gălăgia, rîse-tele și bălăceala cu un fluierat, Krantz părea să intervină în curgerea firească a timpului, ca un stop-cadru urmat de o desfașurare bruscă într-un film, Breavman nu îl bănuise niciodată de aseme-nea puteri.
Breavman și Tamara erau de un alb citadin, care îi separa de trupurile bronzate din jur ca pe niște bolnavi de lepră de mîna a doua, neperi-culoși.
Breavman a descoperit cu surprindere pe coapsa Tamarei un vîrtej de firișoare blonde. Părul ei negru era desfacut, flutura în vînt și soarele puternic îl umplea de sclipiri metalice.
Nu numai că erau albi - erau albi împreună, și asta părea să trădeze vreun ritual intim necu-rat pe care l-ar fi împărtășit zilnic doar ei doi.
— Cînd o să fie negrii la putere, o să ne simțim așa tot timpul, a spus Breavman.
— Dar nu-i așa că e grozav Krantz ? Se uitau amîndoi la el de parcă l-ar fi văzut
pentru prima oară.
Poate că fragmentarea timpului pe care o
producea Krantz cu fluierul lui l-a tras pe
121
Breavman în filmul care i se tot derula cu încetinitorul prin minte.
Se vede pe sine de la mare distanță. Fluierul a pus capătjocului. Pînă și rîndunelele par nemiș-cate, în echilibru, prinse ca în ace în vîrful unor scări de aer.
Această parte a filmului e supraexpusă. Amintirea ei îi dă dureri de ochi, dar tot îi place să se uite.
Supraexpusă și dublu expusă. Soarele de vară laurențiană cade din spate pe fiecare dintre ima-gini și le transformă ba în siluete, ba în forme translucide, ca de gelatină.
Cel care plonjează e Krantz. Acum face bricea-gul în aer, deasupra apei, pe jumătate argintiu, pe jumătate negru. Apoi apa, ca niște pene albe dintr-un crater negru, se ridică încet în jurul picioarelor care dispar.
Copiii îl întîmpină cu urale la urcarea pe pon-ton. Are mișcări concentrate, cel mai mărunt gest dă senzația de forță, ca într-un prim-plan. Copiii îl înconjoară și se înghesuie să-i atingă umerii uzi.
— Nu-i grozav Krantz ?
Acum Krantz aleargă către prietenii lui, are nisip pe tălpi. Zîmbește de bun venit.
Acum Tamara nu îl atinge pe Breavman, stă-tea întinsă aproape de el, dar acum nimic din ea nu-l mai atinge.
Ea se ridică automat și ochii ei și ai lui Krantz umplu ecranul și trec de la bun venit la surprindere la întrebare la dorință — aici imaginea se oprește brusc și e ciuruită de raze de soare -și toate trupurile de pe plajă dispar pentru o fracțiune de secundă nesfirșit de lungă în care cei doi se avîntă unul către altul.
122

Rîndunelele alunecă la loc în zborul lor firesc
și haosul obișnuit își reia cursul o dată cu rîsul
lui Krantz.
— Era chiar timpul să veniți în vizită. S-au îmbrățișat toți trei și au vorbit verzi și
uscate.
14
1 amara și Breavman terminaseră colegiul. Relația lor obosită nu mai avea acum nici un cadru, așa că s-a sfirșit. Au avut noroc: des-părțirea n-a fost amară. Se săturaseră amîndoi de durere. Fiecare se culcase de o duzină de ori cu altcineva și se folosiseră de numele acelora ca de niște arme. Catastiful cu prieteni și dușmani ajunsese un instrument de tortură.
S-au despărțit la o masă într-o cafenea. Dacă o cunoșteai pe patroană și cereai în franceză, puteai să comanzi vin și îl primeai în cești de ceai.
Știuse dintotdeauna că, de fapt, nu o cunoaște și n-avea să o cnnoască niciodată. Venerația pentru coapse nu ajunge. Nu îi păsase niciodată cine era Tamara, doar ce reprezenta. I-a mărturisit asta și au vorbit trei ore.
— Imi pare rău, Tamara. Vreau să ating oame-nii ca un vrăjitor, să îi schimb sau să-i rănesc, să las o urmă, să-i fac mai frumoși. Vreau să fiu hipnotizatorul, și trebuie să fiu atent să n-adorm eu însumi. Vreau să sărut cu un ochi deschis. Sau voiam. Nu mai vreau.
Tamarei i-a plăcut mult felul în care vorbea.
Din cînd în cînd, reveneau, neoficial, în camera din Stanley Street. Un tînăr de douăzeci
123
de ani e capabil de nesfirșită tandrețe pentru o fostă iubită.
— Știu că nu te-am văzut niciodată. Felul meu de a vedea îi reduce pe ceilalți la niște contururi neclare. Muzica lor îmi scapă...
Psihiatrul ei a ajuns în cele din urmă la conclu-zia că ar fi preferabil să nu se mai vadă cu el.
15
.Dreavman a cîștigat o bursă de licență pentru secția de engleză de la Columbia, dar s-a hotărît să nu o accepte.
—A, nu, Krantz, nimic nu miroase mai tare a abator decît un seminar de licență. Oameni care stau în jurul unor mese în săli strîmte, cu mîinile însîngerate de virgule. Ei îmbătrînesc, dar poeții rămîn veșnic la aceeași vîrstă: două-zeci și trei, douăzeci și cinci, nouăsprezece.
—Asta îți dă patru ani avans, Breavman. I-a apărut volumul de nuvele despre Montreal și a fost bine primit. A început să-l vadă în raf-turile prietenilor și rudelor și asta îi displăcea:
nu era treaba lor cum arată sînii Tamarei în lurnina de lună artificială din Stanley Street.
Canadienii sînt disperați după un Keats. întîl-nirile literare sînt modalitatea prin care anglo-filii își exprimă pasiunea. Și-a citit schițele în fața unor grupuri restrînse sau în săli de cursuri sau în congregații religioase cu vederi largi. S-a culcat cu toate președintele cu care a avut prilejul, dacă erau frumoase. A renunțat la conversație. Nu se cita decît pe sine. Era capabil să păstreze o tăcere apăsătoare la o cină, doar ca să o facă pe fiica drăguță a gazdelor să creadă că medita melancolic la sufletul ei.
124

Singura persoană cu care putea glumi era Krantz.
Intreaga lume se lăsa trasă pe sfoară de o melancolie bine controlată. Toate povestirile își faceau din nostalgie o virtute. Era de ajuns să îți publici anxietățile, ca să fii iubit. Instituția artei se baza pe exhibarea calculată a suferinței.
Se plimba cu blonde palide pe Westmount Boulevard. Le povestea că, în locul caselor de piatră, vede ruine. Le sugera că s-ar putea împlini prin el. Știa să se sprijine de polița unui șemineu cu tragismul ambiguu al unui Samson orb sprijinindu-se de stîlpul templului.
în anume cercuri de evrei cu profesiuni serioase, era socotit aproape un trădător, care însă nu putea fi condamnat de-a dreptul. Erau consternați la ideea că scrisul i-ar putea aduce chiar succes financiar. Ulcerele lor dobîndite din greu se revoltau. Numele lui apărea în ziare. Poate nu era un membru ideal al comunității, dar nici Disraeli sau Mendelssohn nu fuseseră;
respectul pentru succes îi facea pe evrei să le treacă apostazia cu vederea. în plus, scrisul e o parte esențială a tradiției evreilor, fapt pe care nici măcar declinul din ziua de azi nu îl poate disimula. Respectul pentru cărți și pentru arte o să mai persiste o generație sau două. Ca să reziste mai mult, ar fi nevoie de o resacralizare.
In anume cercuri de creștini, era suspect din alte motive. Ascunzîndu-și barbaria semitică sub mantia artei, se amesteca în ritualurile lor de cocteil. Ca orice buni canadieni, erau cu toții deopotrivă devotați culturii, însă el era un peri-col pentru sîngele pur al fiicelor lor. II făceau să se simtă viguros ca un negru. Provoca agenții de bursă la conversații despre mariajul incestuos și
125
scăderea forței creatoare. Iși presăra frazele cu expresii idiș pe care, altminteri, nu i-ar fi trecut prin cap să le folosească vreodată. în saloanele lor se lansa, fără vreun motiv special, într-un mic dans hasidic în jurul mesei de ceai.
A inclus Sherbrooke Street în teritoriile care-i aparțineau. Credea că înțelege mai bine decît oricine din oraș tristețea aceea elegantă. Cînd intra într-un magazin, își amintea că se află în fosta cameră de primire a unei vile patriciene. Scotea un oftat istoric în amintirea caselor luxoase devenite berării sau birouri de asigurare. Stătea pe treptele muzeului și se uita la femeile cochete care intrau parcă plutind în magazinele de modă sau își plimbau cîinii bogați prin fața Hotelului Ritz. Vedea oamenii care se așază la rînd în statie, se urcă în autobuz și dispar. i se părea de fiecare dată un mister. Intra în holurile ca niște toalete uriașe ale băncilor construite nu demult și se întreba ce caută lumea acolo. Se uita la frontoanele cu ornamente în formă de viță-de-vie. La garguile vechii biserici de piatră. La balcoanele complicate din lemn de la estul parcului. La rozeta altei biserici, plină de țepușe de fier împotriva porumbeilor. La fier, la sticlă, la piatră.
Nu avea nici un plan de viitor.
într-o dimineață devreme (după o noapte în care nu donniseră), el și Krantz stăteau pe un zid scund de piatră la colțul dintre Mackay și Sherbrooke și admonestau mulțimea de munci-tori de la opt și jumătate.
— Gata cujoaca! strigă Breavman. S-a termi-nat. Duceți-vă înapoi acasă. Nu treceți de porți. Nu încasați două sute de dolari. Duceți-vă direct acasă. Băgați-vă la loc în pat. Nu vedeți că e sfirșitul?
126

— Consummatum est, a spus Krantz. Mai tîrziu, Breavman l-a întrebat:
— Tu nu crezi cu adevărat, Krantz ? Nu-i așa ?
— Cred așa cum crezi și tu.
Nici un plan de viitor.
Ar fi putut să atingă orice decolteu mai adînc fără să se supere cineva. Era un Dylan Thomas mai potolit, cu talentul și purtarea adaptate la gustul canadian.
Se simțea ca și cum s-ar fi masturbat la tele-vizor. i se răpiseră intimitatea, reținerea, discreția.
—Știi ce sînt, Krantz?
— Da, și nu-mi recita lista.
— Amantul femeilor nefericite. Voyeurul ruine-lor victoriene la apus. Un amator burghez de cîntece revoluționare sortite uitării. Exhibiționist obsedat de rasă care-și flutură fară-ncetare circumcizia. Un cățel de lux luxat.
Drept care, conform cu tradiția clasei lui sodale, și-a răscumpărat păcatele prin muncă manuală.
Intr-una dintre plimbările lui pe cheiuri, tre-cuse pe lîngă o turnătorie de alamă, o mică firmă care fabrica instalații de baie. Se uitase înăuntru pe o fereastră deschisă.
înăuntru era plin de fum. Zgomot puternic și neîntrerupt de utilaje. înșirate la pereți, grămezi de nisip pămîntiu. La celălalt capăt al halei, creuzete de piatră încinse la roșu în cuptoare. Muncitorii erau plini de funingine. Ridicau forme grele de nisip. Prin fum, arătau ca personajele dintr-o gravură veche cu Purgatoriul.
Un creuzet încins era ridicat din cuptor cu un sistem de scripeți și se legăna către șirul de matrițe de nisip. Era apoi coborît și curățat de zgură.
Un bărbat uriaș cu șorț de azbest și cu oche-lari de protecție îl dirija către forme, îl înclina cu
127
un fel de pîrghie și turna alama topită în deschizăturile matrițelor.
Strălucirea metalului lichid i-a tăiat răsu-flarea lui Breavman. Era culoarea pe care ar fi trebuit să o aibă aurul. La fel de frumoasă ca a unui trup gol. Culoarea pe care și-o imagina citind cuvîntul „aur" în rugăciuni sau în poeme. Era galben, era viu și striga. Curgea în arc, prin fum și scîntei albe. Breavman se uita la bărbatul care se mișca de-a lungul șirurilor de forme și împărțea darul divin. Arăta ca un idol de piatră. Ba nu, era însuși sacerdotul.
Acolo și-ar fi dorit să muncească, dar a fost pus la altceva. A fost pus să scoată sîrme din miezul formelor. Necalificat. Șaptezeci și cinci de cenți pe oră. De la șapte și jumătate dimineața la cinri și jumătate după-amiaza, cu jumătate de oră pauză de prînz.
Mărimea miezului dă diametrul interior al robinetelor. Miezul e făcut dintr-o sîrmă prinsă în nisip copt. Se așază între cele două jumătăți ale matriței, alama se scurge pe lîngă ea și lasă interiorul gol. Matrițele se sparg și se scoate robinetul brut, în care a rămas doar sîrma care susținea miezul.
Treaba lui era să scoată sîrmele. Ședea pe o ladă lîngă mesele lungi și scunde cu rotile, pe care se așezau matrițele goale. Lîngă el se strîn-geau robinetele fierbinți din care ieșea sîrma. Pe mîna stîngă avea o mănușă cu care apuca robinetul, apoi smulgea cu un clește sîrma îndoită.
, Smulgea cîteva mii de sîrme pe săptămînă. Se oprea numai ca să urmărească turnatul alamei. Tarnătorul s-a dovedit a fi negru. N-aveai cum
128

să știi, din cauza funinginii. o nuvelă proletară eroică mai autentică nu pomenise. Smulge sîrma, Breavman. Fascinația alamei nu s-a epuizat. Breavman își găsise locul în foc și în fum și în nisip. Turnătoria nu avea, din fericire, aer condiționat. Făcuse bătături la mînă, pentru fetele din clasa muncitoare nu era ceva neobișnuit, dar celelalte le mîngîiau ca pe niște medalii.
Stătea pe ladă și se uita în jur. Ajunsese la locul potrivit. Zgomotul ritmic al utilajelor și vuietul cuptoarelor erau exact muzica necesară purificării. Sudoare și noroi pe spatele plin de bube al unui bărbat: o imagine care schimbă per-spectiva asupra celor trupești. Aerul era infect:
un oftat melancolic îți umplea gîtlejul de mîzgă. Bătrînii și tinerii, condamnați la grămezi de nisip, adăugau o dimensiime excelentă viziunii lui despre mielușei, monștri și copilași. Coloanele de lumină care intrau prin ferestrele din tavan se pierdeau în fum. Se muncea într-un semiîntuneric colorat în roșu de focul cuptoarelor. Breavman devenise un personaj din gravura cu infemul la care se gîndise cu cîteva săptămîni în urmă.
Firma nu era afiliată la nici un sindicat. S-a gîndit să ia legătura cu cine trebuia și să con-tribuie la organizarea colectivului. Dar nu de asta venise. Venise să se supună plictisului și ispășirii. Unui emigrant irlandez i-a pus un Walt Whitman în mînă și l-a convins să se înscrie la seral. Asta a fost contribuția lui la munca socială.
Plictiseala era ucigătoare. Munca fizică nu lăsa mintea să rătăcească liber. Creierul u amor-țea, dar anestezia nu era suficient de profundă ca să-l scape de conștiență. își percepea încă sclavia. i se întîmpla să-și dea seama că
129
fredonase vreme de o oră aceeași melodie. Fiecare sîrmă era un mic obstacol și fiecare extracție, un mic triumf. Nu avea cum să ignore această absurditate-
Cu cît se adîncea plictiseala, cu atît frumu-sețea alamei topite devenea mai inumană. Era prea strălucitoare. Aveai nevoie de ochelari de protecție. Era prea fierbinte. Nu te puteai apro-pia. Aveai nevoie de un șorț. Urmărea de mai multe ori pe zi cum se toamă metalul lichid, îi simțea fierbințeala de departe, Arcul de lichid ajunsese să reprezinte o intensitate la care n-avea să aibă vreodată acces.
A pontat zi de zi vreme de un an.
16
rrietenul lui părăsea Montrealul ca să
studieze în Anglia.
— Dar, Krantz, pleci tocmai din Montreal, din Montrealul în pragul gloriei, ca Atena, ca New Orleans.
— Macaronarii sînt depravați, a spus el, evreii sînt depravați, englezii sînt absurzi.
— De-asta sîntem așa grozavi, Krantz. Repro-ducere încrucișată.
— Bine, Breavman, stai tu aici și scrie cronica Renașterii.
Era o seară de început de vară pe Stanley Street. Breavman lucra de o lună la turnăto-rie. Fetele își scoseseră brațele goale la plimbare.
— Krantz, brațele, sînii, fundurile, ah, ce listă minunată!
—Cu-adevărat au apărut.
130

— Krantz, știi de ce e așa al naibii de frumoasă Sherbrooke Street?
— Fiindcă ai chef de regulat. Breavman a rămas o clipă pe gînduri.
—Ai dreptate, Krantz.
Era grozavă revenirea la dialog; nu se văzuseră prea des în ultimele săptămîni.
Dar știa că strada e frumoasă din alte motive. Pentru că oamenii trăiesc în aceleași case cu magazinele. Acolo unde sînt numai magazine, mai ales din acelea cu vitrine modeme, miroase prea tare a bani înșfacați cu sînge rece. Acolo unde sînt numai locuințe, sau mai exact acolo unde locuințele sînt prea departe de magazine, casele emană un secret otrăvitor, ca o plantație sau ca un abator.
Dar Krantz avea dreptate. Nu, nu de regulat. De frumusețea văzută de aproape.
La cîteva case mai încolo, o fată a cotit-o spre Sherbrooke. Se plimba singură.
— Þi-aduci aminte, Krantz, acum trei ani am fi urmărit-o cu tot felul de vise carnale.
— Și am fi luat-o la fugă, dacă ar fi întors capul.
Fata din fața lor trecea pe sub un felinar, lumina i-a alunecat printre șuvițele de păr. Breavman a început să fluiere Lili Marlene.
— Krantz, jucăm într-un film european. Sîntem doi vechi ofițeri care se grăbesc undeva. Sherbrooke e în ruine. Oare de ce am senzația asta de sfirșit de război?
— Fiindcă ai chef să te regulezi.
—Krantz, slăbește-mă.
— Dacă te-aș slăbi, ai boci zi de vară pînă-n seară.
131
— Știi ce o să fac, Krantz ? o s-o ajung pe fata asta din urmă și o s-o invit foarte politicos și blînd la o mică plimbare cu noi în jurul lumii.
—Neapărat, Breavman.
Și-a iuțit pasul și a ajuns lîngă ea. Asta a fost. Toată compasiunea unui străin. Ea și-a întors capul și l-a privit.
— Scuze, a spus el și s-a oprit. o confuzie. Fata și-a continuat drumul și Breavman l-a așteptat pe Krantz.
— Era o fiară, Krantz. Nu s-ar fi lăsat păcă-lită. Nu avea ce e frumos în toate femeile.
— Nu e noaptea noastră cu noroc.
—Mai e noapte încă...
— Trebuie să mă scol devreme ca să ajung la vapor.
Dar nu s-au întors pe Stanley. Au făcut agale un ocol în drum spre casă: pc Universității, Metcalfe, Peel, MacTavish. Botezate după numele unor personalități de seamă ale Regatului Marii Britanii și Irlandei de Nord. Au trecut pe lîngă case de piatră și garduri negre de fier. Multe dintre case țineau acum de Universitate sau fuse-seră transformate în pensiuni, dar ici și colo mai trăiau cîte un colonel sau o doamnă în vîrstă, întrețineau gazonul și tufișurile și urcau scările de parcă vecinii ar mai fi fost încă de seama lor. Au rătăcit prin campusul universității. Noaptea, ca și trecerea timpului, dădea tuturor clădirilor o profundă demnitate. Biblioteca era acolo cu încărcătura ei covîrșitoare de cuvinte, de întu-neric, de piatră.
—Krantz, hai să plecăm de-aici. Clădirile astea vor să mă înșface.
—Te înțeleg, Breavman.
Cînd au ajuns înapoi pe Stanley, Breavman ieșise din film. Nu își dorea decît să se întoarcă
132

spre Krantz, să îi ureze noroc, tot norocul din lume. Ce altceva ar fi putut să-i spună?
Taxiurile începeau să se înșire în fața pensiunilor. La cîteva case mai încolo, într-un bar clandestin deghizat în club de bridge, se putea comanda whisky în cești de cafea. Taxi-metriștii întorceau în mijlocul străzii cu sens unic: prietenii poliției. Se cunoșteau cu toate patroanele și cu toți proprietarii de magazine și cu toate chelnerițele. Cetățeni ai centrului. Și Krantz își lua zborul ca o pasăre mare.
— Breavman, știi, nu ești tu viitorul Mesia al Montrealului.
— Ba sigur că da. Nu mă vezi crucificat de un arțar pe culmea Mount Royalului? Miracolele tocmai încep să se petreacă. lar eu am destulă putere să le spun cu ultima răsuflare: „V-am zis eu, ticăloși sălbatici".
—Breavman, ești un caraghios.
lar dialogul lor avea să se întrerupă în curînd. Au stat pe balcon în tăcere, urmărind noaptea care se trezea la viață.
— Krantz, plecarea ta are legătură cu mine ?
— Puțin.
— îmi pare rău.
— Trebuie să încetăm să ne interpretăm lumea unul altuia.
—Da... da.
Clădirile erau atît de familiare și străzile atît de cunoscute. Pînă și Gautama a plîns cînd și-a pierdut prietenul. Nimic nu avea să mai fie la fel de-a doua zi. Gîndul era aproape de nesuportat. Krantz nu avea să mai fie acolo. Asta era cam ca efectul unui buldozer dezlănțuit în ini-ma orașului. Nu le stătea în fire să-și scrie scrisori.
Krantz a aruncat o privire lungă în jur.
133
— Da, a spus, ca un bătrîn fermier în balansoar.
— Da, a căzut și Breavman de acord cu nimic.
—E vremea, a adăugat Krantz.
— Noapte bună, Krantz.
—Noapte bună, bătrîne Breavman.
A zîmbit și i-a strîns mîna prietenului lui.
— Noapte bună, bătrîne Krantz; și-au strîns toate patru mîinile, apoi s-a dus fiecare în camera lui.
17
Era vremea în care Montrealul cumpăra într-o frenezie discurile cu Leadbelly și The Weavers și se înghesuia la Gesu Hall în haine de vizon ca să-l asculte pe Pete Seeger cîntînd balade socia-liste. Breavman fusese invitat la petrecere în virtutea reputației lui de interpret folk și de celebritate minoră. Gazda îi sugerase discret la telefon să-și aducă chitara, dar n-o adusese. Nu mai cîntase de luni de zile.
— Larry, ce bine-mi pare că te văd; după atîția ani!
— Ești foarte frumoasă, Lisa.
Și-a revendicat-o de la prima privire admira-tivă, în numele străzii pe care locuiseră, pentru că îi cunoștea deja trupul alb, pentru că îi lega o bucată de sfoară roșie. Lisa și-a plecat privirea.
—Mulțumesc, Larry. Și tu ai reușit să devii faimos.
—Nu cine știe ce, dar cuvîntul e plăcut.
—Þi-am văzut interviul la televizor, săptă-mîna trecută.
134

— In țara asta, scriitorilor li se iau interviuri dintr-un singur motiv: ca să aibă restul cetă-țenilor de ce rîde.
—Toată lumea spune că ești foarte deștept.
—Toată lumea e numai o bîrfa.
I-a adus ceva de băut și au stat de vorbă. A povestit despre cei doi copii ai ei, doi băieți, și au facut schimb de vești despre familii. Soțul ei era într-o călătorie de afaceri. El și tatăl ei des-chideau săli de popice de-a lungul și de-a latul țării. Faptul că era singură i-a stîmit fantezia. Bineînțeles că era singură, bineînțeles că o întîl-nise tocmai în noaptea aceea și avea să i se ofere.
— Lisa, acum, că ai copii, te gîndești vreodată la copilăria ta?
— Intotdeauna mi-am promis să țin minte cum era și să țin seama de asta cu copiii mei.
— Și reușești ?
— E foarte greu. Nici nu-ți închipui cîte uiți și cît de puțin timp ai ca să-ți aduci aminte. De obicei, reacționezi spontan și speri doar că ai luat hotărîrea cea mai bună.
— Iți aduci aminte de Bertha ? Aceasta ar fi fost prima întrebare pe care care ar fi vrut să i-o pună.
—Dar, dar n-a...
— Dar de mine îți amintești ?
— Bineînțeles.
— Cum eram ?
—Presupun că te-ar deranja să îți spun că erai la fel ca orice băiat de zece ani. Nu știu, Larry. Erai un băiat drăguț.
— Iți aduci aminte de Soldatul și Tîrfa ?
—Poftim?
— îți aduci aminte de pantalonii mei verzi ?
— o iei razna...
135
—Aș vrea să-ți amintești de t.oate.
— De ce ? Dacă am ține minte totul, n-am mai putea face nimic.
— Dacă ți-ai aminti ce îmi amintesc și eu, ai fi acum cu mine în pat, a spus el orbește.
Din bunătate, din înțelepciune sau din curio-zitate, Lisa n-a luat-o în rîs.
— Ba nu. Nici dacă aș vrea, n-aș face-o. Sînt prea egoistă sau speriată sau ipocrită sau ce-o fi ca să risc. Vreau să păstrez ce am.
— Și eu. Nu vreau să uit pe nimeni dintre cei de care mă simt legat.
— Nici nu trebuie. Mai ales pe mine. Mă bucur că te-am întîlnit. Trebuie să treci pe la noi, să-l cunoști pe Cari și pe copii. Carl citește mult, sînt sigură că ți-ar face plăcere să stai de vorbă cu el.
—Nu am nici cea mai vagă intenție să vor-besc despre cărți, cu Carl sau cu oricine. Vreau să mă culc cu tine. E foarte simplu.
Avusese intenția să ajungă repede-repede la ea cu îndrăzneala asta, să o dezarmeze, dar reu-șise doar să provoace o conversație pe un subiect la modă.
— Pentru mine nu e așa de simplu. Nu încerc să fiu spirituală, dar de ce vrei să te culci cu mine?
—Pentru că ne-am ținut odată de mînă.
—Ãsta e un motiv?
—E un noroc să te lege ceva de cineva -orice, fie și numai masa de la mijloc.
— Dar nu poți fi legat de toată lumea. N-ar mai însemna nimic.
— Pentru mine ar însemna.
— Dar a te culca cu cineva e singurul fel în care se poate manifesta o legătură?
Breavman i-a răspuns în virtutea seducției, nu din experiența lui reală.
136

— Ce altceva ? Conversația ? Sînt de meserie, n-am nici o încredere în vorbe. Prietenia? o prietenie între un bărbat și o femeie, dacă nu e bazată pe sex, e ori o ipocrizie, ori masochism. Cînd văd cum o femeie își schimbă expresia în orgasmul pe care l-am atins împreună, știu că ne-am întîlnit. Tot restul e ficțiune. Acesta e vocabularul zilelor noastre. E ultimul limbaj comun pe care îl mai avem.
—Atunci e un limbaj pe care nu-l înțelege nimeni. A ajuns doar o bolboroseală.
— Mai bun decît tăcerea. Lisa, hai să plecăm de aici. Dintr-o clipă în alta cineva o să mă întrebe de ce nu mi-am adus chitara și mi-e teamă că l-aș pocni. Hai să stăm de vorbă la o cafea, undeva.
A dat blînd din cap.
—Nu.
A fbst cel mai frumos „nu" pe care-l auzise vreodată, pentru că era demn, plin de respect și fermitate. Și-l revendicase și încheiase jocul. lar el era acum bucuros să stea de vorbă, s-o pri-vească, să se mire ca pe vremea cînd tineri cu fulare albe veneau să o ia în mașinile lor luxoase.
— Niciodată n-a sunat mai bine cuvîntul ăsta.
—Am crezut că asta vrei să auzi.
— Cum de ai devenit atît de înțeleaptă ?
—Atenție, Larry.
— Uite ce-am găsit.
Gazda radia. Cîțiva oaspeți o urmaseră.
—Nu te-am auzit niciodată cîntînd, a spus Lisa. Mi-ar plăcea.
A luat chitara necunoscută și a acordat-o. Picupul a fost oprit și toată lumea și-a adus scaune sau s-a așezat pe covorul gros.
Era o chitară spaniolă, un instrument bun, din lemn ușor, cu un bas puternic. Nu mai ținuse
137
de luni de zile chitara în mînă, dar după primul acord (un la minor) s-a bucurat că acceptase să cînte.
Primul acord e întotdeauna crucial pentru el. Uneori sună sec, inexpresiv, și atunci e mai bine să lase instrumentul de-o parte, pentru că tonul nu are cum să devină mai bun și toate invențiile lui sună ca muzica publicitară. Asta se întîmplă cînd se apropie de instrument fară respect sau fară afecțiunea cuvenită. îl mustră ca o femeie frigidă și docilă.
Dar, dacă momentul e potrivit, tonul e pro-fund și susținut, de necrezut chiar și pentru el, care atinge corzile. își privește mișcarea mîinii drepte, atît de complicată și de rapidă încît ima-ginea e neclară, și baletul degetelor de la mîna stîngă între poziții și se întreabă ce legătură e între forfota aceea și muzica din aer, care pare să izvorască din lemnul însuși.
Așa a fost și acum, fiindcă a cîntat numai pentru Lisa. A cîntat cîntecele din războiul civil spaniol nu ca un partizan, ci ca un istoric tire-sian. Interpreta cîntece triste de despărțire, gîn-dindu-se la versurile minunate cu care începe poemul lui Donne:
lubita mea, nu plec pentru c-am ostenit de tine,
ceea ce e esența oricărui cîntec de dragoste. Rostea mai degrabă decît cînta cuvintele. Redes-coperea poezia care îl copleșise cu ani în urmă, versul simplu care se destăinuia ușuratic pentru a-și atinge ținta chiar înainte de-a se sfirși.
Mai bine-aș fi-ntr-o vale neagră Unde soarele nu strălucește
138

Decît să-mi văd iubita cu un altul Cînd știu că nu mă mai iubește.
A cîntat o oră, îndreptîndu-și cîntecul numai spre Lisa. Cîntînd, își dorea să dezlege sfoara roșie și să o elibereze. A fost cel mai frumos dar pe care i-l putea face.
Cînd a terminat și a pus chitara deoparte cu grijă, de parcă în ea s-ar fi aflat închisă partea mai bună din el însuși, Lisa a spus:
—Asta m-a făcut să mă simt mai legată de tine decît tot ce ai spus înainte. Te rog, treci pe la noi cîndva.
— Mulțumesc.
A mai stat puțin și apoi a plecat de la petre-cere și s-a dus să se plimbe pe munte. A privit luna, care a stat locului o vreme.
18
Uupă patru zile, telefonul a sunat la unu și jumătate noaptea. Bucuros să-și întrerupă lucrul, Breavman s-a repezit să ridice receptorul. Știa dinainte tot ce avea ea să îi spună, cuvînt cu cuvînt.
— Mi-am închipuit că nu donni, a spus Lisa.
— Nu dorm. Dar tu ar trebui.
—Aș vrea să te văd.
— Și eu aș vrea să te văd, dar am o idee mai bună: închide telefonul, du-te pe rînd în came-rele copiilor și pe urmă bagă-te în pat.
—Am încercat. De două ori.
E o țară liberă. Tabuurile își pierduseră bunul renume- Erau adulți și nu urma să-i cheme nimeni la cină. Ea avea douăzeci și ceva de ani, era
139
bogată, albă, avea un automobil sprinten și un soț plecat din oraș, cazul clasic de văduvă de afaceri. lar el era singur cu insomnia și manu-scrisele lui proaste.
Breavman, ipocrit neregulat, camera ți-e la fel de cumplit de goală ca zîmbetul ăsta blajin. Știam că are să mi se ofere, Krantz.
Lisa a rupt tăcerea.
—Vrei să vin la tine?
—Da.
Și-a înghesuit rufele în dulap și a ascuns o farfurie cu dîre uscate de ou printre farfuriile curate. S-a așezat la birou, și-a strîns încet manu-scrisul, cu o bucurie a gestului pe care nu și-o cunoștea, de parcă acum ar fi avut în mod excep-țional dreptul să-și condamne hîrtiile.
Lisa purta pantaloni, părul negru îi curgea pe umeri, dar era proaspăt pieptănat. o dată cu ea, în cameră a intrat o aromă curată de munte și de bunăstare.
—Miroși de parcă tocmai ai coborît de pe schiuri.
I-a oferit un pahar de sherry. A aflat toată povestea în cîteva minute. Soțul ei nu era într-o călătorie de afaceri prin Canada și nu deschidea nici un fel de popicării. Trăia în Toronto cu o femeie care lucra la Radioteleviziunea Canadiană.
—Tata are raportul complet al detectivului. N-am vrut să aflu amănunte.
— Se mai întîmplă, a spus Breavman, și plati-tudinea i-a transformat vorbele în mormăit.
Lisa vorbea, sorbca din pahar, calmă, departe de a-și pierde prospețimea care o însoțise la venire. Părea sa-și fi lăsat sentimentele acasă, unde se aflau și toate lucrurile la care ținea. Știa
140

că se mai întîmplă, știa că se poate întîmpla orice, ei și?
— o să se întoarcă,
Lisa i-a răspuns din ochi că soțul ei nu are nevoie de sprijinul lui Breavman.
— îl iubești, Lisa, și pe el, și pe copii, și casa. Se vede pe tine.
Lisa și-a coborît privirea și a examinat paha-rul de vin. Breavman își imagina că se gîndește la serviciile de cristal de acasă și compară dezordinea camerei lui cu ordinea căminului ei. Dar venise căutînd răzbunarea, cu atît mai dulce cu cît condițiile erau mai dezgustătoare. Poate că nu se simțea singură, poate era doar jignită.
—Nu vreau să discut cu tine despre Carl.
—Mă bucur că ai venit. M-ai facut să mă simt bine la petrecere, felul în care ai ascultat. N-am crezut că o să te mai văd vreodată între patru ochi și mi-o doream mult.
— Curios e că eu am decis că ești singurul pe care aș putea să-l văd.
Poate că voia să-și trăiască răzbunarea cu el, pentru că era un ins discret și, fară să-i fie chiar străin, nu făcea parte din viața ei - ca atunci cînd întîlnești pe cineva din orașul tău într-un loc îndepărtat.
Ar fi putut să stea de vorbă, ținîndu-se de mînă, despre întorsătura ciudată a lucrurilor. S-ar fi putut plimba la braț pe Sherbrooke, vara se apropia de sfirșit. I-ar fi putut oferi companie și prietenie drept consolare. Sau ar fi putut să găsească imediat patul; o a treia posibilitate nu exista.
Sau era doar o singură posibilitate inevita-bilă, și aceea cam firavă ? S-a îndreptat spre ea și a sărutat-o pe gură. Ea s-a ridicat și s-au luat
141
în brațe. Simțeau amîndoi nevoia să scape de gînduri și de vorbe. Pe. ea, ofensa o obosise. El obosise să se întrebe de ce o dorea, pe ea sau, la urma urmei, pe oricare alta.
Au îndeplinit actul iubirii, așa cum Breavman o facuse de nenumărate ori pînă atunci, ca pe un protest împotriva soartei și a împrejurărilor. A adus omagiu frumuseții ei și pantelor de schi care îi modelaseră atît de frumos coapsele.
Dar nu cu Lisa-copilă se culcase. Nu s-a întors în parcul în care guvemantele îi supravegheau pe micii marinari. Nu a construit un garaj plin de mister în jurul trupului ei gol. A facut dra-goste cu o femeie. Nu cu Lisa. Și-a dat seama de asta cînd, culcați unul lîngă altul, au început în sfirșit să vorbească despre copilărie și despre oraș. Contractul acela, anulat de Soroc, n-avea să mai fie îndeplinit niciodată. Era o femeie cu care avea să înceapă poate o relație. Copila căreia îi crescuseră sînii, care începuse să fumeze ca adulții și se plimba în mașinile acelea luxoase nu avea nimic de-a face cu femeia liniștită de lîngă el. Copila aceea avea să îi scape și să îl mire veșnic.
Soarele răsărise, cînd s-a ridicat să se îmbrace.
— Odihnește-te, i-a spus. Te sun mîine. Nu mă suna acasă. Să nu mă suni niciodată acasă.
S-a dus la fereastră să o privească plecînd. Și-a coborît geamul mașinii ca să-i facă un semn și, dintr-o dată, își făceau cu mîna mai lung și mai cu putere decît se face de obicei. Plîngea și își întindea palma spre el, un semafor de urgență, de parcă ar fi vrut să șteargă din aerul dimineții, te rog, toate contractele, promisiunile, înțele-gerile, vechi sau noi. Breavman s-a aplecat în afară și, prin semne, i-a explicat că e de acord să
142

lase noaptea să dispară, să o elibereze și pe ea, pentru că tot ce își dorise de la ea se rezolvase într-o singură după-amiază.
19
Oe spune că Montrealul nu poate fi părăsit, fiindcă orașul, ca și țara întreagă, e făcut să conserve trecutul, un trecut întîmplat altundeva.
Trecutul acesta nu se păstrează în clădiri sau în monumente, care cad cu ușurință victimă profi-tului, ci în mintea oamenilor. Hainele cu care se îmbracă, munca pe care o fac sînt numai deghizări ce țin de modă. Fiecare vorbește limba părinților lui.
Tot așa cum nu există canadieni, nu există nici locuitori ai Montrealului. Pe oricine întrebi ce e, răspunde numind o rasă.
Străzile se schimbă cu repeziciune, zgîrie-norii își ridică silueta pe fundalul fluviului, dar totnl e cumva ireal și nimeni nu crede, pentru că în Montreal nu există prezent, ci numai trecutul care își anunță victoriile.
Breavman fugise de oraș.
Mama lui îl suna zilnic. Era singură, știa el ce înseamnă asta ? o durea spatele și avea picioa-rele umflate. Lumea întreba de fiul ei și ea tre-buia să le spună că fiul ei muncește în fabrică.
Breavman punea telefonul pe pat și o lăsa să vorbească. Nu avea nici puterea, nici priceperea s-o consoleze. Stătea lîngă receptor, incapabil de vreun cuvînt sau gînd, și îi auzea doar hîrîitul monoton al vocii.
— M-am uitat în oglindă azi, nu m-am recu-noscut, riduri de supărare, de la nopți în care
143
m-am gîndit la fiul meu, merit eu așa ceva, cincisprezece ani cu. un bărbat bolnav, un fiu căruia nu-i pasă dacă mama lui zace ca un bolovan, ca un cîine, o mamă, o singură mamă, să zacă așa, ca o piatră, nici o prostituată nu ar îndura de la fiul ei ce îndur eu, am eu parte de atîtea, mănînc eu zilnic ciocolată, să am eu dia-mante pentru cît bine am făcut, cincisprezece ani, am cerut eu ceva pentru mine, amîndouă picioarele rupte în Rusia, glezne umflate, și doc-torul s-a mirat, dar fiul meu e prea ocupat ca să asculte adevărul, noapte de noapte zac în fața televizorului, îi pasă cuiva ce fac, eram așa o persoană fericită, eram o frumusețe, acum sînt urîtă, nu mă recunoaște lumea pe stradă, mi-am sacrificat viața, pentru ce, am fost bună cu toată lumea, o mamă ai, o dată în viață ai o mamă, doar nu trăim veșnic, o mamă e ceva fragil, cel mai bun prieten, pe lumea asta cui îi mai pasă ce e cu tine, poți să cazi pe stradă și lumea trece pe lîngă tine, și eu zac ca un bolovan, peste tot în toată lumea oamenii aleargă să le vadă pe mamele lor, dar fiului meu nu-i pasă, o să-și găsească altă mamă, o viață avem, totul e un vis, cum ai noroc...
lar cînd isprăvea, îi spunea:
— Sper că te simți mai bine, mamă. Și la revedere.
De o vreme, se trata la un psihiatru. Nu părea să-i ajute. își lua medicamentele ? Vocea îi suna mai isterică.
A fugit de mama și de familia lui. Crezuse că unchii lui cei înalți, cu hainele lor sobre, erau cavaleri ai unei frății de elită. Cre-zuse că sinagoga lor era un lăcaș de purificare. Crezuse că afacerile lor erau domenii feudale ale
144

mărinimiei. Dar ajunsese să înțeleagă că nici unul dintre ei nu pretindea măcar așa ceva. Erau mîndri de succesul lor financiar și social. Le plăcea să fie primii, să fie respectați, să stea cît mai aproape de altar, să fie chemați să ridice sulurile Torei. Nu erau devotați nici unei alte idei. Nu credeau că sîngele lor e binecuvîntat. Cum de-i putuse trece prin minte așa ceva?
Cînd îi vedea pe rabin și pe cantor în veș-mintele lor albe, cu lumina căzînd pe literele de brocart ale șalurilor de rugăciune, cînd stătea printre unchii lui, cînd se închina cu ei și își unea vocea cu a lor în răspunsuri; cînd urmărea în cartea de rugăciune înșiruirea harurilor...
Nu, unchii lui nu erau suficient de solemni. Erau severi, nu solemni. Nu păreau să observe fragilitatea ceremoniei. Luau parte orbește la ea, ca și cum ar fi ținut o veșnicie. Nu păreau să-și dea seama cît de importanți sînt, nu importanți în sine, ci pentru incantație, pentru altar, pentru ritual. Nu cunoșteau meșteșugul devoțiunii. Erau doar devotați. Nu păreau să-și dea seama cît de aproape de haos e ceremonia. Rangul lor era amenințat, căci era moștenit și nu recreat în fiecare clipă și de fiecare dată în confruntarea cu neantul.
Breavman știa că în oricare dintre momentele ritualului, oricît de senin sau de solemn, întreaga ceremonie se poate transforma cît ai clipi din ochi în deznădejde. Cantorul, rabinul, aleșii comu-nității stăteau în fața Chivotnlui deschis și țineau în brațe sulurile Torei, care semănau cu niște odrasle regale cu gîturi țepene, și apoi le reașezau unul cîte unul în adăpostul lor aurit. Cîntarea se ridica armonioasă, proclamînd că Legea este un pom al vieții și o cărare a păcii. Nu vedeau cum
145
sînt nevoiți să o mențină în viață ? Și toți acești bărbați care se închinau, care oficiau gesturilo rituale nu-și dădeau seama că alți bărbați compuseseră cîntarea, gîndiseră succesiunea cu aparcnță de veșnicie a gesturilor, doar ca să-și acopere stîngăcia și neștiința. Luau drept veșnic și de-la-sine-înțeles ceva ce, de fapt, tocmai își dădea duhul în mîinile lor.
Dar ce era treaba lui? Nu era un Isaia și poporul nu cerea nimic. Nici măcar nu îi plăcea poporul acesta și nici dumnezeul credinței lui. N-avea nici un drept să se amestece.
Nu voia să dea vina pe nimeni. De ce să aibă sentimentul că educația l-a condus spre o deza-măgire? îl mînnea doar faptul că nu putea să moștenească măreția pe care o ridicau în slăvi ei fără măcar să-și dea seama. Nu putea să facă parte din frăția lor, dar ar fi vrut să fie printre ei. Nostalgia solidarității. Dar ce legătură are asta cu durerea tatălui său?
A întors spatele orașului. Prea împovărase străzile cu laudele lui fără rezervă. Ceruse prea mult de la unele garduri de fier forjat, de la anumite foișoare absurde, de la treptele din parc, de la priveliștea matinală a podurilor peste St. Lawrence. îl obosea acum misterul pe care încer-case să-l stoarcă parcurilor și grădinilor. Era obosit de atmosfera în care îmbrăcase cu forța bulevardele și vilele luxoase transformate în pensiuni. Orașul refuza să stea liniștit sub vălul
de melancolie pe care îl aruncase peste clădiri. Orașul își reafirma indiferența. Breavman s-a oprit.
New York. Locuia în blocul-turn al Asociației Intemaționale a Studenților. Fereastra lui dădea spre fluviul Hudson. Era ușurat că orașul nu îi
146

aparține și nu e nevoit să-i bage în seamă superba urîțenie. Se plimba pe orice străzi avea poftă și nu trebuia să le folosească numele în nici o nuvelă. New Yorkul fusese deja cîntat îndeajuns. Și încă de mari voci. Asta îi dădea libertatea de a privi și de a gusta în voie. Toată lumea vorbea de bine, de rău engleza, fără nici un resentiment, se putea vorbi cu oricine oriunde. Se plimba în zori prin piețe. Intreba cum se numește fiecare dintre peștii argintii și rigizi din cutiile cu gheață. Dădea mai des pe la cursuri.
A văzut-o pe cea mai frumoasă dintre femei și a urmărit-o. Shell.



.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!