Doina Ruști: Povestirile lui Alexandru Drăgănoaia aduc în prim-plan micile drame ale lumii contemporane într-un registru realist și convingător. Sunt proze scurte, scrise cu acuratețe, în fraze concise, cu portrete care se țin minte și cu un imaginar legat de proza optzecistă și de plăcerile ei postmoderniste.

Andrei Crăciun: Proza domnului Drăgănoaia mi-a sunat ciudat la ureche până când am înțeles cum și de ce: nu se mai scrie o asemenea proză astăzi!
Prozatorii noștri sunt (sau vor să fie) urbani, ba chiar atinși bine de globalizare, nu mai există această voce a unei lumi care nici ea nu mai este (ba chiar deloc) așa cum era. Nu mai sunt prozatori astăzi care să scrie despre tineri care merg cu vacile într-un sat românesc.
Și, pagină cu pagină, descoperi parfumul unei lumi care nu mai este (dar a fost) și vezi că prozatorul Alexandru Drăgănoaia are destule virtuți, dintre care cea mai importantă mi se pare stăpânirea artei dialogului.
Proza domnului Drăgănoaia este frumosă, acesta este adjectivul.
Și sper să mă iertați dacă o să cad în Dostoieveski și o să vă spun că este frumosă fiindcă este adevărată sau cel puțin așa sună vocea aceasta, care acum vine de atât de departe și nu intră în niciun cor.