În oamenii sănătoși ideea de suferință a putrezit, s-a descompus, iar când spiritul a făcut curățenie în minte, a îndepărtat ideea de suferință trimițând-o în funerar.
În oamenii bolnavi ideea de suferință s-a multiplicat generând gânduri compulsiv-distructive, care au tasat gândurile pozitive și creatoare.
În cazul meu, ideea de suferință o proiectez cu privirea în poeziile proprii.
Suferința suferă de logoree, vorbește încontinuu în mintea pe care și-a creat-o singură, iar gândurile suferinței sunt distructive, axate pe non, critică și polemici.
Suferința se crede cea mai frumoasă entitate, când de fapt eu o percep ca fiind dizgrațioasă, și vrea să facă din corp un palat, iar ea să fie regină, cu oamenii supușii ei.
Suferința a devenit obeză, s-a hrănit cu toate emoțiile și afectele putrezite, cu reziduurile sinelui, cu secrețiile sufletului, și cu puroiul excrescențelor.
Suferința și-a făcut rost de organ sexual și a făcut sex cu negativul, se comporta acum ca o târfă, și putea oricând să influențeze corpul, inducându-i lubricitate și frivolitate, așa că spiritul a alungat-o, a nimerit într-un om sfânt, și a fost sufocată de virtute.