Poate nicãieri ca în Portugalia, scriitorii şi cãrturarii n-au avut un rol politic atât de important, fie direct, prin activitatea lor politicã, fie indirect, prin cãrţile lor. Republica portughezã e, în parte, opera literatorilor. Şi nu e lipsit de semnificaţie amãnuntul cã în fruntea primului guvern provizoriu republican se gãseşte un poligraf, Teofilo Braga, care a fost şi al doilea preşedinte al Republicii; iar din cei opt preşedinþi pe care i-a avut pânã acum Republica portughezã, patru au fost profesori şi doi au fost scriitori. Intervenţia artiştilor şi cãrturarilor în viaţa publicã portughezã are loc prin aşa numita „generaţie de la Coimbra”. Semnalul îl dã seria de conferinţe organizate la Cazinoul din Lisabona, în 1871, de cãtre un grup de intelectuali democrato-revoluţionari, în fruntea cãruia se aflau patru tineri scriitori: poetul Antero de Quental, romancierul Eça de Queiroz, istoricul şi economistul Oliveira Martins şi poligraful Teofilo Braga. Patru nume care, douãzeci de ani mai târziu, vor fi luceferii culturii portugheze. Patru scriitori care au avut nu numai un extraordinar rãsunet prin operele lor, dar au modificat chiar conştiinþa a douã generaţii şi au fãcut posibilã, cu sau fãrã voia lor, instaurarea Republicii. Prin seria de „conferinţe democratice” de la Casino, grupul îşi propunea, între altele, „sã lege Portugalia de mişcarea modernã (europeanã), fãcând-o astfel sã foloseascã elementele vitale din care trãieşte umanitatea civilizatã; sã încerce a lua cunoştinþã de faptele care ne înconjoarã, în Europa; sã agite în opinia publicã marile chestiuni ale filozofiei şi ştiinţei moderne; sã studieze condiţiile transformãrii politice, economice şi religioase ale societãţii portugheze” (Programul Conferinţelor democratice). Prima conferinţã a ţinut-o Antero de Quental şi e intitulatã: „Cauzele decadenţei popoarelor peninsulare în ultimele trei secole”. Augusto Soromenha a vorbit despre „Literatura portughezã contemporanã”, Eça de Queiroz despre „Realismul în Artã”, iar Adolfo Coelho – profesor, poligraf şi etnolog – despre „Chestiuni de învãţãmânt”. A cincea conferinţã a ţinut-o evreul Salamao Saraga despre „Istoricii critici ai vieţii lui Iisus”, şi a provocat un scandal atât de mare încât Guvernul, cu toata apatia sa obişnuitã, a fost silit sã interzicã celelalte conferinţe democratice. Membrii grupului însã continuã sã acţioneze prin alte mijloace: cãrţi, pamflete, conferinţe universitare, societãţi secrete. Conferinţele de la Casino dãduserã semnalul atacului masiv împotriva stãrii de lucruri în prezent. Ce se ataca? Totul. Pentru „generaţia de la Coimbra”, Portugalia se afla atunci în ultima fazã a decadenţei. „Decadenţa naţionalã e marele fapt inexorabil al istoriei noastre, de trei secole încoace”, scria Antero de Quental. Tinerii intelectuali formaţi la Coimbra se zbat între un exasperant complex de inferioritate – carei face sã priveascã scârbiţi şi cu urã moravurile, instituţiile şi cultura tradiţionalã – şi un profetism revoluţionar plin de candoare. Cincizeci de ani de pseudo-liberalism transformã Portugalia într-o caricaturã; nu mai exista monarhia tradiţionalã de odinioarã – dar Portugalia nu devenise încã o ţarã europeanã, asemenea Franţei. În comparaţie cu Parisul, pentru „generaţia de la Coimbra” nu este nimic bun în Portugalia. Acei puţini cãrturari care au acces la luminile Europei se îngrozesc de ce vãd în jurul lor; se împrumutaserã constituţii, legi, moravuri şi culturã – dar se împrumutase prost, numai pe jumãtate. Totul era hibrid, fals, steril. De aici furia şi dezgustul lor, de aici critica de iconoclaşti, – care nu iartã nimic; nici rege, nici religie, nici familie, nici stat. „Generaţia de la Coimbra” vrea sã transforme Portugalia semifrancezã într-o ţarã aidoma Franţei. Se simt ruşinaţi cã pãrinţii lor imitaserã prost modelele pariziene, sau le imitaserã numai în parte. Prezentul li se pare abominabil iar trecutul plin de „spectre retrograde”. Tradiţia portughezã, o ruşine naţionalã care se cerea batjocoritã în vãzul lumii. De aceea, în loc sã-şi gãseascã îndreptar în Camoens, şi-l gãsesc în Victor Hugo, idolul tinerei generaţii. Hugo este francez, este modern, este revoluţionar. A vorbit despre umanitate. A suferit din pricina tiraniei. Modelul perfect al generoţilor de la Coimbra, care viseazã sã transforme patria lusitanã într-o Franţã progresistã, e o Franþa de belşug şi libertate, cu o nobilime şi Bisericã îngenuncheate. Adevãrul este cã tinerii aceştia îşi iubesc, în felul lor, ţara; o vor însã aidoma modelului lor parizian. Cred, sincer, cã Portugalia nu-şi va recãpãta locul meritat în Europa decât dupã o transformare radicalã, care sã lichideze odatã pentru totdeauna „spectrele trecutului”. Critica lor necruţãtoare a grãbit cãderea monarhiei şi instaurarea haosului revoluţionar. Dar, pe de altã parte, fiecare din ei a contribuit la apropierea revoluţiei naţionaliste şi a „Statului Nou” – cãci naţionaliştii de astãzi vãd societatea portughezã din a doua jumãtate a veacului trecut cu acelaşi ochi cu care au vãzut-o şi înaintaşii lor. Parazitismul burgheziei, indiferenţa nobilimii, decadenţa clerului, apatia maselor, mediocritatea culturii, – sunt vicii reale, împotriva cãrora s-a ridicat cu vehemenţã generaţia de la Coimbra, dar împotriva cãrora luptau şi fãuritorii „Statului Nou”. Antero de Quental e prin excelenţã poetul filosof şi revoluţionar. Bogat, catolic practicant, îşi pierde credinţa la Coimbra, în timpul studenţiei şi se converteşte la noua religie a umanitãţii, socialismul. Antero „iubeşte umanitatea mai mult ca pe o femeie”. Îşi ia în serios apostolatul; se adreseazã mulţimii pe strãzi, în versuri profetice; face parte dintr-o societate secretã studenţeascã „Fulgerul”; deşi foarte bogat, refuzã sã trãiascã din veniturile lui – pe care le împarte altora – şi se duce sã-şi câştige viaţa la Paris, ca muncitor tipograf. Este un bãrbat frumos, cu o superbã barbã de mag care fascineazã o generaţie întreagã. Scrie destul de puţin şi publicã şi mai puþin. E însã, întotdeauna, gata sã apere pe cei umili, sã protesteze, sã atace – întotdeauna pe propria lui rãspundere. Indiferent faţã de glorie, lasã sã-i publice alţii cãrţile. Consecvent cu sine pânã la absurd, distruge un manuscris voluminos pentru cã îşi modificase anumite idei formulate acolo. De o extraordinarã bunãtate, e neînduplecat în pamfletele lui revoluţionare. Învaţã limba germanã ca sã citeascã pe filosofi şi se trudeşte o viaţa întreagã sã-şi gãseascã echilibrul zdruncinat prin pierderea credinţei. Amânã mereu expunerea sistemului lui de filosofie. „Sunt un filosof inedit”, mãrturiseşte cuiva. Dar este nefericit, neliniştit şi abulic. Geniul lui îşi dã toatã mãsura în admirabile, obsedante poeme. Antero de Quental este poate cel mai genial poet pe care l-a creat pesimismul, alãturi de Leopardi şi Eminescu. Nimeni n-a cântat mai frumos ca el neantul cosmic – „noaptea neagrã, sora deznãdejdii, noaptea solitarã, nemişcatã, densã, vidul mut, unde astrul nu respirã nici pasãrea nu cântã, nici vântul nu tresare şi adoarme pânã şi gândul...” Nihilismul sãu filozofic îl facã sã-şi sfârşeascã astfel marea sa poemã „Imnul dimineţii”: Symbolo da existencia, sê maldito! Simbolul existenþei, blestemat de Antero, era lumina. Nu era numai o simplã expresie poeticã. Neurastenia, care-l rodea încã din vremea studenþiei la Coimbra, îl biruie şi, într-o bunã zi, la 11 februarie 1891, în vârstã de 49 de ani, se sinucide. Antero de Quental a contribuit enorm la lichidarea monarhiei constituţionale şi a liberalismului. Socotea „bietul popor portughez slãbit moralmente şi dezorientat intelectualiceşte, dupã 50 de ani de mizerii partidiste şi iluzii liberale”. Era anti-parlamentar pentru cã „în mediul subtil şi sterilizant al acestei conspiraţii permanente, care e esenţa însãşi a parlamentarismului, partidele pierd noţiunea realitãţii şi, în timp ce lumea se transformã, ele repetã maşinal obişnuitele teze ale unei filozofii politice caduce, pe care nici nu o mai înţeleg”. I se pãrea mai importantã distrugerea „oligarhiei birocratico-financiare, care ne dominã şi ne demoralizeazã”, decât facerea sau desfacerea legilor. Şi toate ideile acestea au rodit, cãci în timp ce Parlamentul legifera, forţele revoluţionare se pregãteau sã rãstoarne obositele aşezãri politice. Ca şi Antero de Quental, istoricul Oliveira Martins lucreazã din rãsputeri la dezagregarea statului liberal şi constituţional portughez. Critica pe care o face liberalismului, mai ales în cele douã volume ale Portugaliei Contemporane, gãseşte un extraordinar ecou. Ediţiile se epuizeazã în timp record. Oliveira Martins scrie inspirat, cu un neîntrecut talent literar, prezentând istoria patriei sale în tablouri dramatice, colorate, pregnante. Regii sunt zugrãviţi în câteva fraze incisive, politica lor e rezumatã în formule lapidare, pe care cititorul le memorizeazã cu deliciu, pentru cã într-adevãr proza lui Oliveira Martins e fermecatã şi cãrţile lui exercitã o influenţã magicã. Are o extraordinarã voinţã ºi o inepuizabilã putere de muncã. Inginer autodidact, lucreazã patru ani într-o minã din Andaluzia rãmânând de atunci un fervent credincios al uniunii iberice, pentru care a luptat şi Antero. Debuteazã cu o carte de economie politicã, în care se întrevãd influenţele socialiste. Începe sã studieze istoria şi scrie o istorie a Portugaliei în douã volume, apoi Portugal Contemporaneo, istoria Republicii romane, a Peninsulei Iberice, a Braziliei, a Angliei etc. Nu este însã un improvizator, deşi e stãpânit de demonul sintezei. Îşi cunoaşte izvoarele. Se zbate neîncetat sã împace credinţele lui socialiste cu cezarismul hegelian. Încearcã un sistem de economie politicã, o sociologie, şi chiar o filosofie a istoriei. Vasta lui operã o elaboreazã în douãzeci de ani, în care timp munca administrativã şi activitatea politicã se aflã necontenit pe primul plan. Pesimismul sãu face ravagii. Istoria Portugaliei o reduce la o „necropolã” stãpânitã de „trinitatea augustã: satrapul, iezuitul şi ovreiul”. Totul e abominabil în trecutul patriei. Colonizarea e o serie ignobilã de crime, tiranii şi demenţe. Liberalismul contemporan e o agonizare fãrã glorie, decadenţa iremediabilã a unui popor degenerat. Restaurarea independenþei portugheze, la 1640, a fost o greşealã fatalã, pentru întreaga peninsulã. De aceea, singura scãpare este uniunea republicanã ibericã. Şi cu toate acestea, socialistul Oliveia Martins acceptã Ministerul da Finanþe sub Regele Don Luiz în 1885, sperând sã joace rolul unui Pombal democrat. Adversarii politici îl rãstoarnã însã repede. Oliveira Martins a modificat, prin cãrţile sale, conştiinţa istoricã a Portugaliei; tinerele generaţii au judecat trecutul aşa cum l-au vãzut zugrãvit – cu cât geniu literar! – în volumul prodigiosului pesimist. Oliveira Martins a pus în circulaţie formule, sentinþe, portrete, tablouri sinoptice – care nu erau întotdeauna juste, dar care au devenit populare datoritã marelui sãu talent. De abia de curând noua şcoalã istoricã portughezã a început sã revizuiascã sentinţele maestrului revoluþionar şi de abia acum istoria Portugaliei începe sã arate şi alte aspecte, în afarã de turpitudinea, demenþa, crima şi decadenţa, din belşug zugrãvite de pana lui Oliveira Martins. Cãtre sfârştul vieþii, istoricul visa o monarhie socialist-cezaristã, aşa cum propovãduiau şi apologeţii Hohenzollernilor. În ultimul an al vieþii, scrie Viaţa lui Nun‘ Alvares – care e aproape o carte misticã. Moare, la 21 august 1894, în vârstã de 49 de ani, dupã ce a cerut ajutorul Bisericii, e spovedit şi împãrtãşit... Teofilo Braga (1843-1924) a debutat ca poet dar, vreme de o jumãtate de veac, a surprins pe contemporani printr-o prodigioasã activitate de polihistor şi campion al republicanismului. Lipsit cu desãvârşire de vocaţie filozoficã, a gãsit în pozitivismul lui Auguste Comte, înţeles cu aproximaţie, justificarea teoreticã a enciclopedismului sãu şi tot de la Comte a împrumutat spiritul de sistem, sub obsesia cãruia a trãit toatã viaţa. Profesor la Universitatea din Lisabona, a plãnuit o istorie a literaturii portugheze în 36 de volume şi chiar a scris vreo douãzeci. Fãrã nici o pregãtire ştiinþificã, a abordat antropologia şi etnografia, încadrând tot ce ştia – şi nu ştia mult – într-un sistem de o întristãtoare, sterilã rigiditate. Dominat de ambiţia sistemului, însufleţit de o putere de muncã feroce, condus de câteva idei fixe – a scris o viaţã întreagã, în cele mai felurite domenii, de la folclor şi pedagogie pânã la istoria literarã şi politicã, şi cele peste douã sute de tomuri nu cuprind decât o parte din aceasta activitate titanicã. Talentul sãu poetic iniţial, a fost cu timpul sugrumat de sistemul sãu poetic şi primele volume de versuri au fost mai târziu retopite într-o masivã operã de câteva mii de pagini, care intenþiona sã completeze şi sã întreacã La Légende des Siècles a lui Victor Hugo. Teòfilo Braga era republican pentru cã, în concepţia lui, evoluţia dinamicã a societãţii portugheze era ameninţatã de existenţa unei „familii privilegiate”: familia regalã. „Filozofia pozitivã, scrie el în História das ideas republicanas em Portugal, ne învaţã sã vedem cã constituţionalismul este o tranzacţie provizorie între absolutism şi revoluþie şi cã aceastã stare provizorie e exploatatã de o familie mult timp dupã momentul istoric legitim”. Aşadar, aceastã „familie privilegiatã”, care e o „insultã adusã demnitãţii umane”, deoarece „a împiedicat vreme de secole evoluţia umanã”, trebuia cu orice preţ înlãturatã. Braga a trãit destul ca sã-şi vadã visul cu ochii. A fost Preşedinte al Republicii, a fost Preşedinte al Comitetului Provizoriu. Anevoie de spus dacã a pãstrat pânã la sfârşitul vieþii, în cursul celor 12 ani de anarhie republicanã, aceeaşi idee fixã împotriva „familiei privilegiate”. Nu a exercitat o mare influenţã. Nu avea nici geniul lui Antero şi nici forþa de invenţie verbalã a lui Oliveira Martins dar cãrţile lui politice se citeau pentru cã republicanismul socialist era la modã. Vasta lui operã este astãzi, în bunã parte, ilizibilã. Nu se poate spune, însã, cã e cu totul lipsitã de valoare cãci, la timpul lor, cãrţile acestea au adus materiale istorice şi literare noi şi au pus în circulaţie ideile altora, care au folosit. Ca şi Oliveira Martins şi Quental, Braga a militat pentru uniunea ibericã. Şi, ca şi ei, Teòfilo Braga este astãzi revendicat de ideologii naþionalismului şi nu fãrã dreptate. Pentru cã Braga a fost ceea ce se numea în a doua jumãtate a secolului trecut un „patriot”. Cea mai mare pasiune a vieţii lui a fost, dupã pozitivism, cultul patriei şi al rasei portugheze. A vorbit despre „rasã” şi despre „geniul popular” ca nimeni altul. Spre deosebire de aceşti trei scriitori filosofi şi revoluţionari, Eça de Queiroz (1860-1900) nu era nici filosof, nici enciclopedist şi a încetat repede de a fi revoluţionar. Opera lui e un monument al literaturii portugheze moderne; singurul de altfel pe care timpul, departe de a-l întuneca, îl valorificã neîncetat. Dar prin admirabilele sale romane, Eça de Quieroz a zdruncinat instituţiile tradiţionale – Patria Portughezã, Biserica, familia – poate tot atât cât a fãcut Oliviera Martins sau Antero. Realismul sãu nu era întrecut decât de marea, unica sa probitate artisticã. Avea forţa şi curajul lui Zola, alãturi de pasiunea artisticã a lui Flaubert. Romanele sale sunt printre puţinele creaţii ale naturalismului literar care au rezistat timpului. Eça de Queiroz care, în timpul studenţiei sale la Coimbra ştia totul despre istoria şi cultura Franþei, dar nu izbutise sã citeascã nici mãcar primul volum din Istoria Portugaliei a lui Herculano, şi-a petrecut viaţa departe de ţarã, consul al Portugaliei în Cuba, Anglia, America, Franţa. A avut, ca şi întreaga lui generaţie, cultul Franþei, al limbii franceze, al valorilor franceze. De aceea şi cãrþile lui par a fi traduse din franţuzeşte. Şi în aceste cãrţi, ce admirabilã oglindã a moravurilor portugheze, ce neiertãtoare criticã a burgheziei şi Bisericii, ce cumplitã caricaturizare a tot ceea ce reprezenta, între 1870-1890, spiritul „constituţionalist”, cu creaţiile sale hibride, cu metisajul sãu grotesc de valori, cu fundamentala sa mediocritate! Fãrã îndoialã cã opera lui Eça de Queiroz, privitã în implicaþiile sale sociale – şi autorul a ţinut întotdeauna seamã de aceste implicaţii – reprezintã un important moment în acţiunea de distrugere a societãţii portugheze liberale. Chiar atunci când Eça, spre sfârşitul vieţii a început sã se apropie de tradiţionalism, nu s-a apropiat niciodatã de societatea burghezã. „Întoarcerea lui la pãmânt” s-a împlinit în cu totul altã direcţie: spre Evul Mediu şi spre viaţa ruralã. Civilizaţia şi politica prezentã a Portugaliei i-au fost tot timpul nesuferite. Şi puţini scriitori au avut, ca el, curajul sã-şi dispreþuiascã şi sã-şi biciuiascã, injurios, patria – de a cãrei nostalgie a suferit, totuşi, toatã viaţa. Regãsim la aceşti creatori – de opinie publicã, de la Antero la Eça de Queiroz – lãsând la o parte pe un Ramalha Ortigâo şi pe un Guerra Junqueiro, pentru cã nu putem vorbi decât despre câţiva – regãsim, aşadar, aceeaşi hotãrâre de a lichida, cu orice preţ, Portugalia monarhicã şi a o transforma într-o republicã europeanã. În tot acest timp aproape cã nu reîntâlnim un cãrturar sau artist care sã ia apãrarea stãrii de lucruri prezente. Întreaga elitã spiritualã a ţãrii este de partea revoluţiei şi a republicii. Toţi trãiesc sub magia aceluiaşi cuvânt: libertate, mai multã libertate. Dar cereau un lucru pe care-l aveau, cãci toţi aceşti revoluţionari republicani îşi pot tipãri cãrţile, se pot organiza în centre revoluţionare, pot ataca în ziare şi pamflete familia regalã şi monarhia constituþionalã. În 1873 ia naştere „Centrul republican federal” la Lisabona, fãrã ca Guvernul sã protesteze. Programul Centrului e un amestec ciudat de constituţie elveţianã, comunism şi federalism iberic. Se creeazã un partid republican, care cere: egalitate civilã şi politicã, libertate de manifestare, guvern al poporului pentru popor, justiþie democraticã. Dar, dupã cum observã Arthur Ribeiro Lopes, „toate aceste principii fuseserã dinainte puse în vigoare de cãtre Monarhie” şi ideea fixã a libertãþii republicane nu corespundea nici unei necesitãþi publice. Totuşi, republicanii candideazã la alegerile din 1884 şi 1885 şi dobândesc douã locuri în Parlament. Braga scrie Istoria ideilor republicane în Portugalia, afirmând cã „dacã revoluţia de la 1848 nu ne-ar fi gãsit slabi de energie moralã dupã doi ani de luptã şi decepţii, Republica ar fi avut în acel an prima sa experienþã printre noi”. Partidul republican, creat de intelectuali, ajunge popular prin scriitori şi devine instrument de putere în mâna câtorva tribuni şi avocaţi. Marea lui forţã era o enormã capacitate de opoziþie, care fascina mulţimile. Partidul nu pierdea nici un prilej ca sã zdruncine monarhia constituţionalã. Şi cel mai norocos prilej a fost ultimatumul pe care Anglia l-a adresat Portugaliei în 1890, în legãturã cu coloniile din Africa.