Buchetele de trandafiri nu mai sunt ce erau odată. Un elev de şapte ani se apropia în mod inocent de doamna sa învățătoare pentru a îi oferi nişte flori cu ocazia zilei de 1 Martie sau sfârşit de an. Dar lucrurile au evoluat. Pentru acel elev, cand ajunge la facultate, trandafirii roşii vor simboliza dragostea pentru profesori, albul sinceritate față de ei şi, nu în ultimul rând, plicul aruncat accidental pe acolo va reprezenta vocea unor studenți ca el din ziua de azi: „dă şi mie un cinci”. În timpul sesiunii dacă vrei să te duci la baie ai posibilitatea să vezi zeci de trandafiri murind, unii chiar şi prin veceu.
Mă uitam pe lista cu rezultatele de la unele examene şi singurele momente când eram afectată de note erau atunci când le vedeam pe ale altor colegi. Stau în holul pustiu pe jumătate luminat repetând „Oh, my God! Oh, my God!” sunt înconjurată de persoane care de-abia pot vorbi o limbă şi care nu au timp să citească deoarece… şi pentru că… fiindcă sunt studenți la o facultate de LITERE, nu sunt obligați să muncească pentru a se întreține iar căldura sau frigul îi omoară. Înțeleg, suntem tineri şi „a învăța” nu mai este la modă ca o pereche de pantofi roz cu zorzonele. Facultatea se transformă într-un loc în care ajungi pentru că nu ai altceva mai bun de făcut atunci când cluburile sunt închise iar prietenii tăi sunt fie tocilari care nu lipsesc de la cursuri fie sunt acasă mahmuri.
Treptat nu voi mai fi surprinsă că fata aia brunetă pe care am vazut-o de trei ori pe la facultate a luat un nouă sau chiar un zece la examen la fel ca cealaltă care a lipsit o singură dată pentru că nu s-a simțit bine şi care în timpul liceului a participat la toate olimpiadele, are diplome şi atestate şi o slujbă part time. Nu voi mai fi surprinsă dar voi continua să fiu furioasă. Nu îmi dau seama cum voi supraviețui într-o lume în care nişte bucăți de hârtie colorată sunt atât de importante iar toți oamenii care posedă aşa ceva pot ajunge orice. Când eram mici ni se spunea „Copii, când creşteți mari, puteți fi orice doriți: doctor, avocat, şef” şi mai mult ca sigur învățătoarea gândea „tu nu că tata e muncitor”. Am ajuns pâna aici din greu cu multă muncă dar mai departe nu pot ajunge. Probabil voi termina prin a lucra pentru acea brunetă într-o slujbă în care spatele meu va fi acoperit de altă persoană pentru care facultatea a fost doar o reprezentare fizică.
Pot spune însă că sunt momentan norocoasă. Majoritatea profesorilor mei sunt oameni excepționali pentru care cuvintele nu sunt de ajuns ca să îi descrie. Îi admir şi pentru prima dată în viața mea am modele demne de urmat. Dar mă gândesc cu tristețe la viitoarele generații de profesori. Privesc la televizor cum câțiva elevi se maimuțăresc prin clasă, aruncă în profesor cu diverse obiecte, îi fură catalogul din fața şi îl mângâie pe cap pentru a-şi arăta superioritatea. Acei copii de 18 ani ce se mândresc că au citit cinci cărți toată viața şi îl consideră pe Moromete un intelectual vor intra la facultate. Acei copii al căror singur scop este să bea şi să facă sex vor termina facultatea. Generația pentru care dicționarul se modifică să ne putem înțelege şi noi este adevăratul „Doom” pentru noi...