Când muzele îmi băteau la ușă, eu îmi beam cafeaua cu înghițituri mici și tăcute, ca nu cumva să se afle că sunt acasă și nu vreau să deschid. Adevărul e că îmi era lene, mă plictiseam și plictiseala devenise deja dulce.
Mai târziu, am ajuns să mă plictisesc și de plictiseală. De unde era să știu că era cam prea târziu? Nu m-am gândit niciodată că muzele nu vin atunci când le chemi. Am crezut că sunt numai și numai ale mele și că abia așteaptă să ies din amorțeală.
Inutil să mai spun că le-am implorat, asta după ce le-am făcut nenumărate invitații... Erau ocupate, ziceau ele. Eu cred că s-au simțit ofensate de tăcerile mele. In fond, sunt și ele suflete, nu? Nu se poate să le ignori chiar așa, când îți vine ție bine!
Acum privesc depărtările și le trimit regulat câte un gând, solie. Am anunțat toți prietenii, dacă cumva le întâlnesc în drumurile lor, să le spună că îmi cer smerită iertare și că încă le mai aștept. Găsitorului îi ofer recompensă un ceai de amintiri.