Absorbim toată mizeria orașului în care trăim si din ea crește în viscere gestația răului.
Suntem ca un ghem de carne și semne care se desfășoară în linia sinuoasă a vieții.
“Cataclisme” perfide care se deschid într-o apocalipsă redefinită după standarde moderne, coexistă cu recviemuri ale firii care nu și-a pierdut speranța.
În somn oboseli cu degete lungi apucă visul și îl aruncă în haznaua cu mirosuri pestilențiale ale temerilor existențiale pângărite de incestul abisului asupra înălțimilor.
Din cuvinte transfigurate în limbaj poetic să facem leagăne , iar din cuvintele goale de sensuri să facem sicrie.
Tot mai greu în mijlocul acestei gropi subzistăm împreună cu animalele deghizate în oameni, cu poeme – temple albe peste ruinele ființei.