Din sarcofagul vieții ieșit-am la plimbare
Prin raze de lumină și oameni fără viață;
Cu soarele în suflet, cu luna sub picioare,
Mergeam încrezătoare cu zâmbetul pe față.

Alăturea de mine, cu mersul de felină,
Pășea ușor ca fulgul un om misterios;
O, tu mireasă-n negru ce sufletu-mi alină,
Ai tu stiință, jună, că trupul ți-e frumos?

Pășind prin poarta veche în cimitirul mut
Și aruncând privirea, zării cum se-nălțau,
Frumoase cruci de piatră, înfipte în pământ,
Cu brațele deschise, cupide ne-așteptau.

Într-un oraș tăcut și locuit de oase,
Pluteam printre morminte și îngeri împietriți
Și auzeam, pierdut, ecoul șoptirilor duioase:
"Când spiritul e slobod, de-abia atunci trăiți! "